Digital Punk


Mai avem nevoie sau mai funcţionează prejudecata conform căreia specia umană e măsura celorlalte? Ştiinţa contemporană şi postdiscursurile indică existenţa unei diferenţe calitativ-semnificative vizavi de ceea ce însemna, până nu demult, subiectivitatea. Pentru a descrie o societate tehnomediatizată şi globalizată, lumea culturală de azi vehiculează, din ce în ce mai mult, termeni precum transuman, postuman, nonuman, celebrându-le, şi asta e partea importantă, întocmai unei noi şi ultime paradigme teoretice. Sigur, umanioarele sunt primele care să resimtă efectele acestor de centrări. Nu e, în orice caz, un motiv de panică. Subiectivitatea n-a murit, e doar redefinită dintr-o perspectivă, iată, postumană. Dacă a murit cineva sau ceva, regretata e nimeni alta decât epistema social constructivistă, fiindcă depăşite sunt, în primul rând, dihotomiile dualiste: corp-minte, subiect obiect, real ficţiune, dat câştigat. Nu e nici locul, nici timpul pentru interogarea validităţii (sau absurdităţii) unei astfel de ipoteze ori a corolarelor ei, însă e cert că, în diferite grade, literatura se pliază, cu paşi mici, dar siguri, pe statutul şi condiţia acestei noi identităţi biodigitale aparţinând, într-o mare măsură, unei accepţii psihologice dincolo de conştiinţă.
Cu toate astea, n-am crezut că voi înşira prea curând termeni precum cyber punk, post industrial future, dystopian fantasy ori alţii de acest gen, mai ales că mă văd nevoit să o fac în proximitatea unui volum de poezie (Ovio Olaru, Pilotul, Bistriţa: Charmides, 2014) aflat, colac peste pupăză, tocmai la debut. Épater le bourgeois pare a fi dictonul tânărului scriitor, student încă al Facultăţii de Litere clujene, atunci când transformă versurile, cu rimă clasică ce i drept, marca Manasia, în mottoul volumului: „eu sunt worminator şi vin din trecut/ din ţesuturile biotech cu infecţii severe/ în pletele mele cresc păduchi şi himere/ sînt ultimul guarani, am venit să vă fut“. Pare, zic, fiindcă nu vreau să se înţeleagă de aici că întreg volumul se derulează sub auspiciile poetului din Mănăştur, chiar dacă, fără îndoială, influenţele există. De altfel, violenţa limbajului nu e trăsătura principală a Pilotului, ci brutalitatea conţinutului, elemente definitorii pentru cele două cicluri ale volumului (Pilotul şi Câmpurile de gheaţă), care se potenţează în mod reciproc.
Dincolo de contopirea biografism-cotidianismului cu formula vizionară, dincolo de tematica SF şi scenariul postapocaliptic, volumul se dovedeşte a fi construcţia minuţioasă a unei pseudomitologii aparţinând unei comunităţi postcivilizaţionale, proiect, poate, puţin cam pretenţios, însă cu siguranţă îndrăzneţ. Mai mult, autenticitatea expresionistă sau visceralitatea fac, pare-se, casă bună cu evazionismul istorico-spaţial și cu realităţile paralele, or, e limpede că eclectismul poate fi interpretat ca simptomul unei crize, de regulă, personale. Să ne înţelegem – nu e cazul. Criza e una generală, a formulelor poetice postdecembriste, o criză pe care tânărul poet o sesizează şi, iată, o exploatează. De la beatnici (de la contracultură, în general) la sexistenţialism, de la misticism la trivialitate, toate constituie elemente de recuzită indispensabile poeziei tinere de după 2000. Recuperând alte figuri, revendicându-se de la noi ideologii, încercările de depăşire a postmodernismului au îngheţat, la rândul lor, în centre de epigonism mimetism. Nu multe sunt opţiunile nici când vine vorba despre cei mai talentaţi, precum Sociu, Coman, Komartin ori Vancu – neoexpresionism, biografism, minimalism, vizionarism. Multipla subiectivitate auctorială adoptată poate fi explicată, în accepţia lui Jacques Lecoq, prin asumarea unei măşti a neutralităţii ce-i permite poetului oscilarea între mai multe tipuri de viziune, fie cea à la Christopher Reid, fie cea ultragiată şi deopotrivă ultragiantă.
Ar fi de luat în calcul următoarele poziţii: aş menţiona, pe de o parte, importanţa pe care fracturismul o punea pe seama legăturii dintre viaţă şi literatură (sesizabilă, în mod paradoxal, şi printre rândurile Pilotului), dar şi pe rolul crucial al dimensiunii psihologice, pe idiosincrazii: „în capul meu sunt două monitoare uriaşe./unul pentru fiecare ochi./ asta se difuzează“ – lecturând, devenim spectatorii reacţiilor sale. Şi încă: „imagini fracturate în balcon la hotel/ cadre clare îmbinate perfect/în capul meu/ când stăm faţă n faţă, manechine palide,/ oameni de ocazie în faţa zecilor de blocuri din mănăştur/ totul supraexpus şi demonstrat matematic/ pentru că nu pot scăpa/ de mania de a secţiona totul în formule uşor de înghiţit“.
Pe de altă parte, poezia ar trebui „să fie invadată de pozitroni, quarcuri, ADN, molecule, elemente, câmpuri, teoreme, hematii“, aşa cum îi îndemna Vasile Baghiu, inventatorul himerismului, la sfârşitul anilor ’90 pe tinerii noştri scriitori. Deşi există multe detalii care nu corespund, cum ar fi, de pildă, existenţa reală a locurilor în care se evadează, principiile de bază ale himerismului pot fi aplicate, fără probleme, şi aici: boala, transfigurarea, călătoria şi ştiinţa. Iată că demersul lui Olaru îşi poate găsi, la rigoare, multiple justificări legitimatoare. Că n-a făcut-o sau că nu e conştient de ele, e o poveste ce nu ne priveşte acum şi, în fond, all poetry is experimental poetry.
Literatura Sci-Fi e, ne place sau nu, una dintre principalele posibilităţi prin care scriitorii de azi reflectă o realitate şi o societate devenită, la rândul ei, SF (în termenii lui Baudrillard). Dacă la sfârşitul anilor ’80 ieşea din conul de umbră virând dinspre zona utopic-vizionară înspre zona industriei culturale a capitalismului, poezia Sci-Fi se eliberează de statutul său de comoditate antrenând anumite strategii ale subversivităţii. Jucându-se cu limita dintre cultură şi natură ori cu cea dintre uman şi nonuman, poezia speculativă figurează umanul sub masca unui construct inuman, tematizând pe marginea pierderii subiectivităţii. De aici şi trimiterile înspre teorii ale conspiraţiei (scenarii de tip Matrix) sau figurarea personajelor marginale, de cele mai multe ori, hateri, hoinari ori sinucigaşi cu metodă (mi am adus aminte de Wristcutters: A Love Story). Interesant e modul în care poetul reciclează imaginea acestui juvenile deliquent: „când după ce zicem noapte bună/ barurilor şi toaletelor publice/ putem să fim noi înşine“, „nu poţi decât să ţi ţii mâinile n buzunar mimând indiferenţa“, „eşti făcută din haine şi farduri când te dezbrac ajung numai la corpul tău/ n ajung niciodată la tine“, „e mişto că am o prietenă dereglată“, „27 de zile îţi aştept menstruaţia/ ca pe un controlor beat în trenul de noapte“, „apoi toată ziua prin oraş, plimbări lungi, clişee,/ râdem de ele, dar asta e amintirea“, „când am fost în bucureşti/ ne am oprit lângă gara de nord/ în subway, la boschetari/ ne am privit în ochi/ ăstea erau momentele noastre de tandreţe“.
Având, nu o dată, impulsuri romantice, nostalgia e, pentru personajul principal, îndreptată nu asupra trecutului, ci, prospectiv (undeva din jurul anului 2269), asupra prezentului, un spaţiu în care violenţa e împărtăşită, fetişurile exhibate şi înscenările propriei suferinţe transformate în suveniruri ale umanităţii: cyberpunkhigh tech şi low life. Un univers artificial incapabil de autodistrugere, o lume în care oamenii au devenit piese de muzeu, o plachetă stranie, interesantă nu doar pentru cei care caută ceva outré. O imaginaţie poetică bizară în peisajul nostru literar, însă cu totul reprezentativă pentru o nouă generaţie literară de tineri scriitori care tind să renunţe la modelele canonice în favoarea noii sensibilităţi digitale.

ovioolaru_pilotul-210x300

Revista Apostrof ANUL XXVI, 2015, NR. 4 (299).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s