Interviu cu Marielle Macé

Responsabilitatea formelor

marielle_mace_copie

Cunoscuta doar întâmplator publicului românesc printr-o sinteza asupra teoriei genurilor literare („Le Genre littéraire“, Garnier-Flammarion, 2004) sau prin articolele sale din „Le Monde des livres“, Marielle Macé (n. 1973) este unul dintre cele mai importante nume din tânara generatie de cercetatori francezi. Absolventa a celebrei École Normale Supérieure (ENS), autoare a unei teze de doctorat consacrate eseului în secolul al XX-lea, s-a format alaturi de personalitati de prim-rang în teoria si istoria literara contemporana: Antoine Compagnon, Jean-Marie Schaeffer, Laurent Jenny, Michel Murat. În prezent, face parte din conducerea unui laborator CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique), preda la Paris, Chicago si New-York. Prin preocupari, se înscrie într-un curent de gândire care a reorientat studiile literare franceze din ultimul deceniu în directia relegitimarii prezentei literaturii în societate si cele mai multe dintre reflectiile sale vizeaza resituarea unor obiecte ale domeniului literar din perspectiva practicilor vitale si existentiale. Ultima sa carte, aparuta în 2011 la editura Gallimard, „Façons de lire, manières d’être“ a fost inclusa în catalogul extrem de selectiv al colectiei NRF Essais si, fapt remarcabil, s-a bucurat de o primire entuziasta în presa franceza generalista, depasind, prin interesul pe care l-a suscitat, sfera specialistilor.

Alex Ciorogar: Doamna Marielle Macé, stiu ca în prezent sunteti director adjunct al CRAL (Centre des Recherches sur les Arts et le Langage), coordonati mai multe proiecte de cercetare si, totodata, predati literatura franceza la École Normale Supérieure (ENS) si la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS) din Paris. În plus, sunteti visiting professor la Universitatea din New York. Sunteti, cu alte cuvinte, extrem de solicitata si, cu toate acestea, reusiti sa faceti cercetare de vârf. Vreau sa va întreb cum reusiti sa armonizati atâtea activitati? Cum faceti fata acestei presiuni enorme, care e secretul dumneavoastra?
Marielle Macé: Multumesc pentru aceste cuvinte foarte generoase, dar cred ca aici este vorba despre o situatie destul de frecventa astazi printre profesorii-cercetatori, la toate nivelurile. Suntem, si nu e întotdeauna o fericire, invitati, condusi, constrânsi sa fim niste personaje cu „sarcini multiple“, angajati atât în cercetare, cât si în învatamânt, atât în administrarea, cât si animarea cercetarii. Este o articulatie benefica de activitati pentru ca ne obliga sa raspundem unor noi exigente, sa ne asumam fiecare partea ce ne revine în viata colectiva a cercetarii si sa împletim, în mod constant, preocuparile noastre de cercetatori cu un angajament pedagogic. Dar e si greu de asumat, câta vreme o mare parte a timpului cercetatorilor e dedicata identificarii finantarilor pe care nu le mai asigura propria institutie (finantari adesea pe termen scurt si finantari de proiecte vrând-nevrând colective, gândite dupa modelul stiintelor „tari“, ceea ce îi conduce pe cercetatori la fabricarea rapida a unor obiecte de cercetare care pot fi segmentate, validate într-o strategie mai ampla, întelese de catre o instanta administrativa, uneori chiar prin sacrificarea corectitudinii demersului lor). Coerenta vechilor cariere, acele vieti „consacrate“, e fara îndoiala revoluta. Cum s-ar fi putut constitui parcursul de cercetare al unui Starobinski într-un sistem de acest fel? Trebuie totusi sa ne obisnuim cu aceste constrângeri si sa profitam de ele. În ceea ce ma priveste, am mult noroc, conditiile în care predau sunt luxoase si am o mare libertate de cercetare. Cred, însa, ca sunt cariere dificile si solicitante din punct de vedere uman si ca generatia actuala de doctoranzi este supusa unei mari presiuni (ritmica, profesionala).

A.C.: Din câte stiu, va ocupati în prezent de ceea ce dumneavoastra numiti „stil al existentei“. În linii mari, sustineti ideea conform careia ar trebui sa ne analizam viata sau existenta, experienta, cu ajutorul unor lentile stilistice. Cu alte cuvinte, sugerati ca anumite concepte si categorii ce pot fi descrise în termeni formali ar trebui sa aiba un impact semnificativ asupra asupra viziunii noastre despre viata. Cum se leaga acest tip de reflectie teoretica de problemele despre care ati scris deja câteva carti (ma refer aici, desigur, la studiile dumneavoastra dedicate eseului francez de secol XX, dar si experientelor estetice sau conduitelor de lectura)? Cum ati ajuns la acest tip de formulare? A fost o evolutie naturala fata de cercetarile dumneavoastra anterioare, consacrate reprezentarii istoriei literare sau teoriei genurilor literare?
M.M.: De fapt, proiectul meu actual de cercetare propune o extindere a notiunii de stil, plecând de la literatura si de la ideile literare spre ansamblul de forme ale practicii. Ma intereseaza îndeosebi constructia unei istorii si a unei teorii a felului în care, dupa 1850, categoriile si valorile „stilului“ au modelat conceptiile si reprezentarile vietii umane – ale vietii individuale, ale vietii spirituale, ale vietii sociale. Însa, în acelasi timp militez pentru o anume viziune a stilului care sa îl disocieze de ideea de distinctie sau prestigiu. Nu vreau sa ma întorc spre o idee elitista si un pic „dandy“, deseori privita cu complezenta, a unei „deveniri întru opera“, unde existenta individuala ar fi ghidata de aceleasi exigente ca arta, unde am putea sa ne alegem identitatea, sa obtinem un stil sau chiar „stilul“, asa cum toate revistele ne incita sa facem. Este vorba, mai simplu, de a afirma ca viata unui om nu poate fi desprinsa de formele sale: de manierele sale, de modurile sale, de ritmurile sale, de gesturile sale. Baudelaire reflectând la noile conditii de convietuire în orasul modern, Pasolini observând gesturile muncitorilor sau Barthes interesându-se de ritmicitatea vietilor noastre – iata, pentru mine, dimensiunea „formala“ a practicilor, angajamentul stilistic al existentei.
Acest subiect nu mi s-a impus de la început, ci mai degraba cred ca a hranit în mod secret întreaga mea activitate. Axata pe literatura secolului al XX-lea, cercetarea mea s-a orientat mai întâi catre eseu si literatura de idei în Franta. Ceea ce m-a interesat a fost sa pun în evidenta forta culturala a literaturii în practicile de gândire, într-un moment complex al istoriei paralele a genurilor literare si a discursului cunoasterii, nu fara a ignora ambivalentele pozitiei si functiilor sale: de la Péguy la Bataille, de la Gide la Valéry, Paulhan, Sartre sau Roland Barthes, scriitorii au mentinut un echilibru fragil, cel al unui „angajament al gândirii în forma“ ale carui mize m-am straduit sa le evidentiez. „Un angajament al gândirii în forma“ reprezenta deja o largire a problemei stilului.
Efortul meu s-a orientat apoi spre o reflectie epistemologica a istoriei literaturii (într-o ancheta asupra valorilor si modurilor de constructie a istoriei literare, care s-a axat pe un ansamblu de scriitori si gânditori ai secolului al XX-lea) si, concomitent, spre o analiza a formelor experientei literare (genuri, figuri, mize cognitive ale fictiunii si ale povestirii, categorii ale exemplaritatii, ale posibilului, ale recunoasterii sau ale romanescului). În aceasta perioada s-a deschis pentru mine un câmp amplu si decisiv, cel al mizelor cognitive si existentiale ale „experientei estetice“; am descoperit un corpus mai larg, instrumente teoretice, posibilitati de colaborare cu antropologia, cu filosofia, si o anume libertate a obiectelor de reflectie, pentru a sublinia într-o noua maniera forta culturala a formelor.
Din perspectiva mea, o continuitate s-a stabilit progresiv între „stilurile de gândire“ specifice eseului si formele de experienta modelate si proiectate prin literatura. Acest fapt m-a condus sa recunosc în „stil“ un instrument transversal pe care am dorit sa-l deschid, largind cuprinderea lui pâna la realizarea unei adevarate antropologii a practicilor si, mai precis, a unei „stilistici a existentei“. Încerc, de atunci, sa fac din stil un instrument critic de constituire si de analiza a existentei si sa retrasez istoria care a facut din acesta o notiune centrala (dar mereu ambivalenta) în întelegerea moderna a „formelor de viata“. Elaborarea unei perspective stilistice asupra vietii si a individului îmi apare ca o linie de forta în istoria literaturii si a gândirii moderne, de la Balzac sau Baudelaire pâna la Foucault sau Agamben, ca un punct precis de întâlnire între concepte estetice si o gândire a umanului si a socialului. Si, mai ales, ca un tarâm al disputelor. Pe aceste ipoteze se bazeaza analizele pe care le dedic în prezent operelor literare ale lui Balzac, Baudelaire, Proust, Kafka, Valéry, Paulhan, Ponge, Agee, Pasolini, Barthes, Michaux, Naipaul, dar si ale gânditorilor Nietzsche, Simmel, Mauss, Merleau-Ponty, Souriau, Leroi-Gourhan, Canguilhem, Foucault, Ricœur, Certeau sau Bourdieu. Regasesc în aceasta articulatie între domenii corpusul interdisciplinar pe care mi-l creasem deja în cercetarile mele despre eseu.
Din acest punct de vedere, cred ca studiile literare pot sa preia initiativa în anumite zone ale reflectiei din stiintele umaniste, mai ales în cele care au tangente cu „felul de a fi“, cu modurile de a trai, cu ceea ce constituie forma si valoare într-o viata – cu largirea unor concepte precum cel de stil, de ritm sau de etos, în acelasi fel în care filosofi ca Ricoeur sau Schaeffer au extins mizele „istorisirii“ sau pe cele ale „fictiunii“.
Ma intereseaza ca prin literatura (nu numai în marginea ei) sa explorez faptul ca nicio viata nu poate fi desprinsa de formele sale. Daca munca mea nu ar avea decât un singur efect, mi-ar placea sa fie acesta: sa nu ne mai surprinda ca o scriitoare are în minte un întreg orizont antropologic; sa nu mai fie întrebata numai ce vrea sa spuna despre literatura, ci ce vrea sa spuna cu literatura; sa nu ne mai uimeasca faptul ca Barthes propunea, ca prim subiect al cursului sau de la Collège de France, aceasta întrebare generala: „Cum putem trai împreuna?“ si ca a raspuns printr-o reflectie morfologica, estetica, poetica asupra categoriei ritmului; aceasta nu avea nimic estetizant, era o meditatie asupra modurilor sociale de a conferi fluiditate vietii. Este o întelepciune a literarului (si a scriitorului) capacitatea de a sublinia, printr-o interogatie politica, ceea ce compune vietile noastre prin ritm, înfruntare de ritmuri, punere în forma si mize formale. În ceea ce ma priveste, daca lucrez în domeniul literaturii, este pentru ca din viata (din viata individuala, din viata sociala) vreau sa înteleg urmatorul lucru: ca ceva din aceasta viata tine de formele sale; si ca scriitorii îsi asuma, în numele nostru, al tuturor, responsabilitatea formelor.

A.C.: Daca nu ma însel, ati publicat un articol în revista „Transylvanian Review“ (Cluj-Napoca) despre Roland Barthes „La lecture comme conduite d’individuation: Barthes à la recherche d’un «rythme»“. Ati colaborat, în acest sens, cu vreun cercetator sau institutie româneasca? Care e parerea dumneavoastra despre situatia academica a României?
M.M.: Am scris acest articol la invitatia lui Adrian Tudurachi si legaturile noastre sunt frecvente: anul trecut a recenzat cartea mea si a propus-o pentru traducere la Editura Universitatii din Iasi. Sper ca lucrul acesta sa se realizeze. Am fost invitata la Cluj-Napoca de Ioana Bot în mai 2008. Nutresc pentru ea si pentru Ligia si Adrian Tudurachi, care îi sunt apropiati, multa prietenie. Ne întâlnim mereu la Paris sau la Geneva. CRAL-ul, din conducerea caruia fac parte si eu, a avut, de asemenea, ocazia sa primeasca cercetatori români, în special un tânar cercetator din Bucuresti, Alexandru Matei, care a realizat o valoroasa cercetare despre sejurul lui Barthes în România la începutul carierei sale. Am avut, deseori, ocazia sa constat excelenta formarii academice românesti si deschiderea studentilor români, de exemplu, la candidatii participanti la selectia de la ENS sau la doctoranzii pe care i-am urmarit în Franta sau SUA. Cred ca înteleg si situatia complexa a cercetatorilor români în noul context european si în raport cu ritmurile de cercetare si publicare pe care acesta le impune. Dupa cum înteleg si dificultatile de difuzare a studiilor lor. Exista la cercetatorii români o adevarata generozitate lingvistica care va permite, poate, sa se depaseasca aceste dificultati în interiorul spatiului european.

A.C.: Ultima dumneavoastra carte – „Façons de lire, manières d’être“ – contine aproape toate aspectele asupra carora v-ati concentrat atentia. Felul în care – acesta pare a fi un element definitoriu în procesul lecturii si, totodata, partea esentiala a existentei. Exista o relatie clara între „a citi“ si „a fi“. În acest sens, am putea spune ca arta, la modul general, sustine existenta, activitatile umane si procesul de individualizare, dar în acelasi timp contribuie la orientarea sau, cel putin, la articularea acestora. Mai mult, spuneti ca cititul implica sau depinde de anumite coordonate ale vietii: istorice, politice, sociale, filosofice, culturale. Cu alte cuvinte, fuziunea orizonturilor devine o problema de intentionalitate si, în acelasi timp, un proiect existential. Cum ati comenta aceste probleme?
M.M.: Pentru mine, constituirea unei „stilistici a existentei“ implica în fapt o reflectie globala asupra stilului (care îi extinde sfera de cuprindere si îi ajusteaza conceptele), dar cauta de asemenea sa înscrie literatura (istoria si operele ei, modurile de atentie care îi sunt proprii, proiectele ei) în centrul activitatii de recunoastere si întelegere a acestui caracter „stilistic“ al existentei umane. Eseul despre conduitele de lectura si modurile de stilizare ale sinelui în experienta literara pe care l-am publicat în 2011 mi se pare în aceasta privinta nu un rezumat sau o sinteza, ci o prima abordare a acestei mult mai vaste stilistici a existentei pe care doresc sa o elaborez si pe care o concep, efectiv, ca o lupta contra tuturor modurilor, inclusiv savante, de a fi neatenti la „cum“.
Ati marcat foarte bine faptul ca am cautat sa insist asupra ideii ca lectura se întâmpla unor indivizi, reclama indivizi; dar mi-ar placea sa subliniez de asemenea ca nu este vorba aici despre un elogiu adus individualismului sau de o viziune asupra lecturii ca activitate pura, perfect stapânita – lectura ca performanta. E vorba mai degraba de o abordare a ceea ce lectura atinge în cititori si a ceea ce ea primeste de la ei: lectura nu e numai subiectiva (e si colectiva, sociala, scolara, politica, etc.), ci mai ales subiectivizanta si desubiectivizanta; în ea exista pasivitate, pierdere, dificultate… Nu gândesc atât în termeni de orizont de asteptare, cât mai degraba de locuire, locuire a formelor; cred ca cititorii trebuie sa se alature formelor, sa le locuiasca si sa se lase locuiti – sa primeasca în ei alteritatea acestor forme.

A.C.: Daca lectura joaca un rol important în descoperirea si construirea individului, teoreticienii studiilor culturale ar putea specula faptul ca cititul poate fi privit ca un mod de revelare a identitatii. Or, aici e o capcana, fiindca modul în care dumneavoastra alegeti sa-i recititi pe Proust sau Baudelaire, adica plecând de la Deleuze sau Barthes, implica o atitudine relationala ce contureaza anumite modele literare.
M.M.: N-as zice efectiv ca o conduita estetica precum lectura „reveleaza“ identitatea sau participa la felul în care subiectii ar cauta sa-si „performeze“ existenta. Daca vorbesc despre „model“ nu este pentru a spune ca gasim în literatura principii morale, programe de viata sau norme, ci mai degraba ca descoperim forme „mai puternice decât noi“, pe care trebuie sa ne straduim sa le asumam, sa le primim în interiorul nostru, cu singularitatea si alteritatea lor – ceea ce nu-i usor. Aceasta idee este îndreptata, de fapt, împotriva unei viziuni a actului de lectura considerat ca o completare a unor lacune: nu cred ca operele ne pun în prezenta unor goluri de umplut (vidurile în istorie de pilda, sau ceea ce teoria a numit uneori „indeterminari“), ci, înainte de toate, în prezenta „plinului“, a formelor puternice pe care trebuie sa le primim în noi.

A.C.: V. Ramachandran, un neurobiolog faimos, spune ca recunoasterea se bazeaza, în mare, pe doua lucruri: pe un input senzorial (vizual) sau o forma si pe emotia sau sentimentul asociat acesteia. În viziunea dumneavoastra, recunoasterea generica implica un soi de obisnuire bazata pe doua elemente: experienta si procesare cognitiva. Mai mult, Ramachandran vorbeste de anumite reguli universale ale esteticii (de exemplu, gruparea, simetria, abstractiunea etc.). Dumneavoastra, pe de alta parte, vorbiti despre reguli si norme ce mediaza între experiente si cognitie, producând un tip generalizat de cunoastere bazat pe grupare si alte tipuri de activitati fundamentale. Credeti ca viziunea dumneavoastra despre experientele „generice“ datoreaza ceva acestor teorii derivate din neurostiinte?
M.M.: De fapt, sunt destul de prudenta în aceste probleme si nu pot sa va raspund decât indirect, pentru ca am o cunoastere superficiala a cercetarilor de ordin cognitiv si ma folosesc de autori care îmi mijlocesc întelegerea lor, nu este pentru mine rezultatul unui raport profund si meditat cu cultura neurostiintelor. Cei care mi-au înlesnit confruntarea cu aceste chestiuni cognitive au fost Jean-Marie Schaeffer si Guillemette Bolens (care preda la Geneva si care a scris o carte splendida despre „stilul gesturilor“, despre simularea interioara a gesturilor reprezentate si despre caracterul gestual al perceptiei însasi). În ceea ce ma priveste nu ma simt capabila sa articulez în mod credibil neurostiintele si literatura; cred ca sunt necesare competente serioase de o parte si de cealalta (nu cred decât în dialogul purtat între nucleele dure ale disciplinelor, ceea ce presupune cercetatori care au în acelasi timp un raport real, central, frontal cu problemele stiintifice si un raport real, central, frontal cu problemele estetice). Adesea, intersectiile de planuri pe care le construim în programele noastre de cercetare mi se par în realitate fenomene de omonimie, în care credem ca vorbim despre acelasi lucru fara sa întelegem cu adevarat mizele celeialalte discipline (de altfel, în reflectia mea asupra stilului mi s-a întâmplat sa ma confrunt cu asemenea neîntelegeri, trebuind de pilda sa resping confuzia dintre problemele legate de stil si fenomenele de distinctie sociala, strategii estetizante, retorica sociala, violenta simbolica, etc.).
Ceea ce ma intereseaza, în fond, este mai putin trecerea de la o disciplina la alta, cât lungimea drumului care trebuie parcurs pentru a stabili o legatura autentica între problematici diferite. Or, nu am strabatut acest drum în directia stiintelor cognitive, ci în directia antropologiei, a sociologiei sau a filosofiei, straduindu-ma sa arat care este reflectia pe care si-o poate asuma un specialist în literatura în legatura cu problema globala a formelor de viata.

A.C.: În urma cu câtiva ani, într-un volum colectiv, ati propus un nou concept ce descria constiinta genurilor literare – le savoir des genres. E un concept destul de generos, fiindca încorporeaza probleme precum relatia dintre viata si literatura care, în schimb, ridica problema eticii, a memoriei literare si a placerii genurilor. În ce masura mai este acest tip de gândire relevant si de ce? Cu alte cuvinte, în opinia dumneavoastra, mai conteaza astazi genurile literare?
M.M.: Pot sa încerc sa descriu lucrurile din punctul meu de vedere, precizând felul în care am fost interesata de ideea de gen si în care continui sa fiu. Aveti dreptate sa sugerati existenta unei evolutii în ceea ce priveste centrele mele de interes: am avut tendinta sa trec de la o gândire a genului la o gândire a practicilor (gesturi, forme, ritmuri, forme de actiune ale umanului…). Dar modul în care m-am interesat de genuri era deja orientat înspre practici si maniere, iar nu catre probleme de definire exclusivista, de taxonomii, de tabele, de ontologia categoriilor de texte. Pentru ca reflectia mea în marginea eseului implica o revenire asupra notiunii de gen literar, am ajuns sa redactez un mic volum de sinteza („Le Genre littéraire“, 2004); ceea ce ma preocupa era statutul practic si cognitiv al genurilor literare si caracterul lor de interfata în raport cu diferiti agenti; prezentam genul ca o forma simpla a experientei literare (a experientei estetice), ca unul dintre cadrele acestei experiente în aspiratia ei spre generalitate, repetitie si instaurarea comunului. Aceasta orientare a analizei de gen spre notiunile estetice de atentie, memorie, experienta, recunoastere s-a accentuat ulterior în munca mea. Si ceea ce continua sa ma intereseze în toate aceste notiuni este intervalul dintre singular si general, aceasta maniera prin care singularitatile antreneaza întotdeauna ceva mai mult; de altfel, chiar si vietile noastre sunt traversate, animate, saracite sau îmbogatite prin interventia a ceea ce este generic si comun.
În ceea ce priveste literatura contemporana, mi se pare în continuare definita de fenomene de gen – daca prin gen întelegem acea dimensiune comuna, improprie, care mobilizeaza singularitatile (si nu o simpla problema de clasificare); dar categoriile cele mai active nu mai sunt aceleasi ca înainte. Nu romanul sau poemul reprezinta miza majora a literaturii contemporane, ci registrele de experienta si practica transversale în raport cu disciplinele si mediile: arhiva, marturia, documentul, cotidianul, ritmul, etc. Într-o literatura cu frontierele pulverizate – din fericire –, vecinatatea unui text (spatiul de înscriere pertinenta) nu mai e un alt text literar, ci unul de istorie, un jurnal sau o serie televizata.

A.C.: Richard Shusterman vorbeste despre filosofie ca o forma de viata, despre cum corpul si imaginea sunt noile locuri comune în majoritatea dezbaterilor din interiorul stiintelor umane. Asta înseamna, printre altele, ca sufletul (sau mintea) si cuvântul nu mai sunt în centrul atentiei, fiindca pragmaticieni precum Shusterman sustin faptul ca actiunea e întotdeauna practica si experimentala. Modul în care cineva actioneaza este, în viziunea lui Shusterman, o descriere a unui anumit stil somatic (somaestetica). Ar putea teoriile lui Shusterman sa contribuie la studiile dumneavoastra privind stilistica existentei? Cum întelegeti acest tip de determinare în raport cu experientele estetice?
M.M.: Este interesant ca citati lucrarea lui Richard Shusterman; „somaestetica“ sa este efectiv pasionanta, deseori surprinzatoare si ne determina sa ne revizuim categoriile. El este atent la ceva ce exista deja, înaintea sensului, în partea de dincoace de sens, la ceea ce are loc „sub interpretare“, cum spune chiar titlul uneia din lucrarile sale. Shusterman este cel care a permis sa se repozitioneze în centrul dezbaterilor estetice dimensiunea corpului si a sensibilului, Barthes vorbise la rândul lui despre asta; în ceea ce ma priveste, ramân fidela misiunii hermeneutice si aspiratiei spre sens, dar îmi dau seama si apreciez faptul ca perspectiva sa somatica îl face pe cititor sau pe spectator sa constientizeze un corp mai usor si mai liber. De fapt, în urma unei rugaminti pe care i-am adresat-o acum câtiva ani sa intervina în cadrul unei reflectii colective despre problematica stilului, perspectivele ni s-au întâlnit si am înteles importanta dimensiunii fiziologice, kinezice, posturale într-o stilistica a existentei. Îmi place curajul cu care filosofia sa a devenit o veritabila poetica, îmbinând dimensiuni terapeutice cu experiente artistice. Dar cred ca interogatiile noastre nu coincid; problema sa centrala o constituie viata „buna“, viata filosofica si practicile de definire a sinelui pe care aceasta le încurajeaza. Cred ca am o abordare mai critica a faptelor de stil si a dimensiunii estetice a trairii: ma intereseaza, de pilda, conflictele de valori generate prin mobilizarea unei idei de stil.
A.C.: Daca imaginile sunt fragmente ale unui stil, am putea spune ca stilul implica o anumita strategie de constructie a imaginii de sine. Asta înseamna ca un anumit stil implica o dimensiune morala. Care este relatia dintre stil si artificialitate? Ce rol joaca, în acest complex, autenticitatea si originalitatea?
M.M.: De fapt, nu concep problema stilului în acesti termeni – care mi se par a fi cei ai filosofiilor de performare a identitatii, unde fiecare ar avea de construit „propriul stil“, fiecare ar trebuie sa obtina stil si prin aceasta sa îsi afirme eul: be yourself! Ma distantez de fapt de aceasta problema a „alegerii“, care mi se pare tributara unei gândiri retorice a genurilor si registrelor, si unei definitii prea voluntare a identitatii (poate în maniera existentialista). Ea sugereaza ca am putea alege identitatile noastre cam ca si optiunile unei masini, dintr-un ansamblu de panoplii sociale disponibile; ma distantez de asemenea de notiunea de „strategie“ din acelasi motiv. Si ma distantez de cuplul autenticitate-artificiu, un fel de capcana atunci când ne împiedica sa gândim caracterul procesual al individualizarii: individul nu mi se pare a fi nici la originea (autentica), nici la capatul (artificial) al procesului de stilizare; el e poate acel ceva la care proprietatile stilului „vin“, atunci când e prins în dinamica formelor si încearca sa mentina un echilibru.
Permiteti-mi sa dau un exemplu care va face poate mai clara prudenta mea de a raspunde la întrebarea dumneavoastra în termenii în care mi-o adresati. M-am ocupat de un text splendid al lui Henri Michaux, „Mâna rupta“, care este istoria unei cazaturi; Michaux povesteste cum a cazut si cum si-a rupt mâna – cea buna, dreapta, cea cu care scria si picta – si cum, în urma acestei aventuri cu suferinta si deruta a descoperit resursele „stilului sau stâng“. Iata o abordare a stilului care ma intereseaza; nu exista aici nimic estetizant, Michaux nu încearca sa-si construiasca o identitate oferindu-si un stil, o vizibilitate; din contra, el lasa loc pierderii si observa în el însusi metamorfozele formelor, ritmurilor, gesturilor. „Mergi atât de departe în tine însuti pâna când stilul nu te mai poate urma“, spune el; cu povestirea acestei aventuri se va deschide cartea pe care o scriu acum.

A.C.: Recent, ati început sa tineti o rubrica de recenzii pentru „Le Monde“ („Le Monde des livres“). Cum se îmbina munca dumneavoastra teoretica cu scrierea acestor cronici? Care sunt viitoarele dumneavoastra proiecte? Va multumesc!
M.M.: Va multumesc pentru acest dialog!
Într-adevar, am avut sansa sa tin o cronica literara în „Le Monde des livres“; este o propunere care mi s-a facut pentru acest an, caci aceasta cronica este oferita anual mai multor personalitati literare sau artistice; a fost o experienta frumoasa care corespunde, cred, ritmurilor noastre reale de lectura: frecventa lunara a cronicii îmi permitea de fapt sa las surprizele si evenimentele de lectura sa vina natural, fara sa fiu silita sa recenzez mecanic o masa de volume, ci, mai degraba, sa marchez un traseu intelectual si sensibil. Este ceea ce am încercat sa fac si sper cu modestie sa fi reusit sa imprim un stil acestui format si acestui mod de interventie care erau noi pentru mine. Am cautat sa apar în paginile acestui mare cotidian un tip de literatura care nu este pusa în prim-plan prea adesea: literatura de „dictiune“, altfel spus, eseul si poezia (mai degraba decât romanul, extrem de prezent în media). Am vrut sa arat prin aceste texte puterea formelor, capacitatea frazelor de a furniza resurse de gândire si de experienta. Am ales deci carti în care mi se parea ca regasesc acest tip de raport cu literatura, cu gândirea, cu viata, de la „Sfântul Pavel“ al lui Pasolini, pâna la „L’Origine de la danse“ a lui Quignard, trecând prin naratiuni personale sau eseuri mai savante, precum „Peuples exposés, peuples figurants“ a lui Georges Didi-Huberman; voiam sa redau unitatea unui domeniu de gândire, de forme si de experienta – amestecând literatura si stiintele umane.

Cel mai recent volum – aici!

13742

Cultura literară | NR. 456 din 13-February-2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s