Sarcina bărbatului

Cei care i-au urmãrit cu atenţie evoluţia literarã ştiu cã, pânã nu demult, Ovidiu Pecican şi-a obişnuit cititorii punându-le în braţe romane cu titluri care mai de care mai bizare (Eu şi maimuţa mea, Razzar, Imberia, Bokia, Arhitecturi mesianice), însã sunt convins cã, odatã cu lansarea ultimului sãu roman, a avut loc şi interesantul proces de eliberare ori resemantizare, convertind aşa-zisa „ciudãţenie“ într-o simplã chestiune stilisticã. Naturalizarea în cauzã nu e, cu toate acestea, singurul merit al volumului şi, nici pe departe, cel mai de seamã, motiv pentru care mã grãbesc sã adaug, încã de la început, cã e vorba, fãrã doar şi poate, despre cel mai bun roman al universitarului clujean. Un upgrade definit, (cel puţin) faţã de volumul anterior. Dacã în interbelic Camil Petrescu fãcea carierã pe seama opoziţiilor moderniste, contemporaneitatea îl obligã pe istoricul arãdean sã recurgã la grefarea poveştii în cadrul unor tensiuni inextricabile, de gradul doi. Sigur, nu e doar o chestiune de alegere, fiindcã, pentru Pecican (un soi de „Zeno“ transilvãnean), paradoxul reprezintã, aşa cum ne-a tot arãtat, a doua sa naturã.
Shotgun wedding
„Cum reacţioneazã un intelectual în proximitatea unei asemenea situaţii?“ Iatã întrebarea centralã pe care o ridicã, cu umor englezesc cum nu prea vezi, nici mãcar la debutanţii din ultimii ani, romanul lui Ovidiu Pecican. Rãspunsul e, în ciuda banalitãţii, la fel de neaşteptat: ca oricare altul. Trezindu-se prins într-o „Anne Hathaway situation“, navetistul Dragodan dã drumul, disperat fiind, robinetului interior în încercarea hazardatã de a rãzbi cumva la suprafaţã. Sigur, putem vorbi, într-o încercare de delimitare a tematicii, despre speranţele forjate în „noaptea“ totalitarã ori despre „ceaţa“ tranziţiei în zorii noului regim, însã sunt convins cã, departe de a o eclipsa, lectura ideologicã ar trebui doar s-o completeze pe cea identitarã. Pe scurt, dispariţia fizicã a tatãlui presupune, pe de-o parte, abandonul simbolic al bãiatului Edu (cum e, uneori, alintat), în timp ce angoasa cauzatã de preluarea ştafetei de figurã paternã se instaleazã, pe de alta, odatã cu anunţarea sarcinii Imberiei, ştire ce, deloc surprinzãtor, îi provoacã protagonistului o reacţie ineditã. Bulversat, acesta redevine, într-un sens, o fiinţã genuinã, experimentând o realã dereglare a simţurilor, ce aduce aminte de fenomenul „trezirii la realitate“ experimentat, în urmã cu aproape 50 de ani, de „înalt funcţionarul Ion Marina“. Fauvist, pedagogul se metamorfozeazã într-un delicat filozof al istoriei şi, în ciuda pesimismului ori a stãrilor sale depresive, Eduard nutreşte, egoist fiind, obsesia (iluzia) libertãţii. Victimã a plãcerilor carnale, pasionat sculptor al istoriei, Dragodan rãmâne, pânã în final, un melancolic şi nu, cum s-ar crede, un explorator.
Mai degrabã solilocviu decât monolog, discursul interior trãdeazã atât anxietatea confesorului, cât şi inspiraţia autorului de a nu cãdea în convenţionala plasã a autenticitãţii, strãlucind adesea prin interogaţii ce oscileazã, cu alonjã impresionantã, între naivitate şi sarcasm. Mai mult, pe naratorul necreditabil, Pecican îl salveazã prin inserarea, aparent nesemnificativã, a unei scrisori semnate de Imberia, iar unde putem spune cã pierde, din punct de vedere al economiei narative, misoginismul personajului principal câştigã în ordinea expresivitãţii, autorul zugrãvind o serie de portrete de odaliscã absolut remarcabile. Înainte de a sfârşi în patul lui, damele sunt trecute prin cel procustian, un fel de „security-check“ executat pe criteriile revistelor pentru adulţi: „Le clasam în minte pe tipologii clare: care aveau cele trei curbe de galã în zona membrelor inferioare (pulpe, genunchi, glezne)“.
Mille e tre (1003)
Ei, chiar dacã lista lui Dragodan nu numãrã tocmai atâtea, mai impresionantã decât suma cuceririlor sale amoroase rãmâne, totuşi, teribila greutate moralã a respectivului „bilanţ erotic“, iresponsabilitatea sexualã a profesorului de istorie funcţionând, în mod ironic, întocmai unui lubrifiant social, în rãspãr cu crisparea oligarhiei tentaculare a regimului comunist. Sexul, cu alte cuvinte, devine un soi de marfã de contrabandã, o monedã ilegalã, o comoditate – detaliu semnificativ, fiindcã autorul va profita, jucându-se cu trecerea insesizabilã, dar inevitabilã a oricãrei comoditãţi, de la stadiul de excepţionalitate la banalitate. Cam asta e, naratologic vorbind, nişa în care scriitorul se insereazã, cu destul de multã ingeniozitate, în vederea explorãrii ontologice a acestei situaţii „dilematice“.
De fiecare datã când „masculii“ (Eduard îşi viziteazã, pentru sfaturi, prietenii din copilãrie, ambii nefiind altceva decât megafonul propriei conştiinţe) îmbracã haina responsabilitãţii, aceştia alunecã, vrând-nevrând, nu numai în aureola trecutului lor, ci şi în ridicolul transportãrii, schimbând sacoul şi cãmaşa, pentru proverbialele julituri din coate şi genunchi, bãrbãţia neînsemnând, în consecinţã, nimic altceva decât libertatea imponderabilã a vârstei de aur. Chiar şi aşa, nostalgia se îndreaptã, cum ziceam şi mai devreme, nu cãtre trecutul comunist, ci mai curând cãtre tinereţea îngropatã acolo de vie. Fraza ritmicã, culorile vibrant-violente traduc primitivismul şi frumuseţea privirii epifanice compunând, în acelaşi timp, un lamento dedicat timpului pierdut. Un feeling, pânã la urmã, pe care „anti-eroul“ romanului îl supune raţionalizãrii, forţând investigaţia pânã la ultimele consecinţe discursive.
Educaţia informalã
Odatã ce acceptãm cã traseul formãrii caracterului se poate reface prin (re)descoperirea modelelor afective, trebuie sã admitem şi cã acestea nu sunt conştient alese dintr-o expoziţie a elitelor, ci, adesea, din ceea ce avem la-ndemânã. E lesne de admis cã distracţiile frivole, uneori interzise, alteori impuse prin presiune socialã, cã escapadele nocturne din Mamaia anilor ‘70 ale lui Dinu (fratele protagonistului), cã eroii filmelor hollywoodiene, cã formaţii precum The Beatles ori cã provocãrile absurde ale copilãriei pot constitui (cum altfel?) experienţe afective modelatoare şi, aş îndrãzni sã zic, de-a dreptul mitice.
Dincolo de speranţa graţierii (cel puţin morale), scena vizitãrii mamei e responsabilã, aş zice, atât de umanizarea personajului, cât şi de abrutizarea cititorului. Simptomatic e, aşadar, mixul format din înduioşãtoarea şi infinita iubire maternã împletitã cu brutalitatea şi neghiobia cutumelor patriarhale ce transformã patetismul renunţãrii în trademarkul unuia dintre cele mai puternice momente ale romanului. Alte episoade memorabile: meditaţia Zen din autobuz, lecţia de hermeneuticã biblicã, un pro-con savuros sau dezbaterea identitãţii naţionale la un pahar. Aspecte mai puţin reuşite: scena Freud/Jung, revelaţia Anaximene, secvenţele suprarealist-oniriste sau finalul liric, toate putând fi acuzate de o prea tare apãsare pe pedalã. Explicaţiile devin prolixe, diminuând impactul iniţial, lãsând, totodatã, impresia de peticire.
În sfârşit, un roman extrem de senzorial despre singurãtate, piperat cu umor de cea mai bunã calitate şi reflecţii copleşitoare, Noaptea soarelui rãsare expune, pe de o parte, povestea „underground“ a strategiilor comuniste de intimidare, devoalând, în consecinţã, raporturile de putere. Roman al Clujului (fiecare colţ, fiecare stradã marcheazã o întâmplare), povestea urmãreşte, pe de altã parte, o dramã eroticã cu profunde implicaţii morale. Tensiunea construitã pe seama conflictului clasic dintre interior şi exterior reprezintã garanţia unui excelent scrutin al relaţiilor amoroase, culminând, în acelaşi timp, într-o minuţioasã examinare a fragilitãţii ce separã promiscuitatea sexualã de sanctitatea iubirii. Autorul rãstãlmãceşte, în mod cinic, toate prejudecãţile mimând roluri şi ritualuri, deconspirarea absurdului din spatele acestor mãşti dovedindu-se a fi una din mizele nedeclarate ale romanului.
Putând fi înscris în seria, chiar dacã în cheie satiricã, inauguratã de telenovela socialistã (Doru Pop, 2013), şi acela un roman despre ceea ce însemna sã fii „bãrbat“ în timpul comunismului, Pecican reuşeşte, prin cultivarea unei game largi de figuri de stil ori expresii – semnul unui retorician trecut prin toate şcolile majore, de la sofişti la Boileau – sã transpunã în paginã ambiguitatea luptei dintre Eros şi Thanatos. Cu toate cã sunt sigur cã volumul (continuarea, dupã cum s-a tot zis, a Imberiei şi, totodatã, a Arhitecturilor mesianice) va intra în cursa premiilor acestui an, cenzura sau, mai bine zis, editarea nu e, cel puţin de-acum încolo, decât binevenitã. Spun asta pentru cã nu un singur indiciu confirmã continuarea, iatã, a tetralogiei unde vom asista, cel mai probabil, la rotunjirea intrigii amoroase.

Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui rãsare, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 2014.

Cultura literară  NR. 489 din 21-October-2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s