Dora Pavel

Cheia succesului

Dora_Pavel1


Dupa cum s-a tot remarcat deja, piata editoriala de la noi poate fi caracterizata prin impunerea, în ultimii ani, a unei strategii de consolidare prin reeditare. În zona romanului, nici Dora Pavel nu face exceptie de la regula. Un fel de box-office hit, primul ei roman, „Agata murind“, a fost reeditat, la o editura mai mare, dupa numai un an de la data aparitiei.


Înainte de a trece la proza, scriitoarea a cochetat cu poezia, publicând nu mai putin de patru volume pe parcursul a 11 ani. Având cronici aproape în unanimitate pozitive si premiate de USR, romanele Dorei Pavel contin, s-ar parea, formula magica a succesului. Acelasi „Agata murind“ a fost tradus, nu de mult, în limba spaniola.

E interesant cum romanele Dorei Pavel, de raftul întâi, pot sa treaca, în acelasi timp, drept niste proze populare.

Poate unul dintre principalele motive ar fi acela ca autoarea a publicat si un volum de povestiri, unde, având avantajul lipsei de presiune a întinderii romanesti, dar si obligatia mentinerii constante a tensiunii epice la o intensitate destul de ridicata, a reusit sa-si calibreze finetea si supletea artei narative; de mentionat si activitatea ei ca jurnalista culturala, de unde a preluat, cel mai probabil, gustul pentru senzational si anecdotic (de aici si subiectele sale, majoritatea „curajoase“).
Alteritatea în discursul romanesc
Asa cum postulasera, de ceva vreme, Baudrillard si Guillame, tematica alteritatii a ajuns azi în centrul dezbaterilor din cadrul umanioarelor în primul rând datorita discutiilor pe marginea miscarilor anti-rasiste, protestatare, dar mai ales ascensiunii curentelor xenofobe în sinea lor. Daca „celalalt“ reprezinta alteritatea radicala, exotica, asimilabila si asimilata, prin reducerea a ceea ce e diferit, eterogen sau incomensurabil, la coordonatele eului sau ale identitatii, atunci îmblânzirea inumanului, a salbaticiei transforma altul în celalalt, desigur, cu riscurile „alterarii“ sau „alternarii“. Asta ca sa nu mai vorbim despre un întreg proces de „demonizare“. Chiar si asa, altul exista înca în celalalt, cu toate ca în mod latent. Roman al eliberarii si rememorarii în proximitatea mortii sau, mai bine spus, a primejdiei, acesta presupune o dezvaluire a sexualitatii, dar si o modalitate de retraire, de rescriere a trecutului – tot atâtea puneri în pagina ale problematicii alteritatii. Cu alte cuvinte, o carte „despre dreptul de a fi diferit“, asa cum eufemistic precizeaza recomandarea de pe ultima coperta. Fiind unul dintre cele mai bune romane ale anului ce tocmai s-a încheiat (daca nu chiar cel mai bun), „Do Not Cross“ spune, în esenta, povestea, chiar daca ratata, de iubire dintre (ironic, nu?) un tânar gay si un barbat „Sever“ (exista, de altfel, în roman mici jocuri antifrastice de limbaj).
Legitimarea disimularii  
Daca mentionam sintagma „sindromul Stockholm“ (asa cum o face aceeasi coperta a IV-a), atunci spunem automat si roman psihologic (de altfel, protagonistul frecventase, dupa cum el însusi marturiseste, cursurile Facultatii de Psihologie, fara a o încheia însa). Autoarei nu îi mai e suficienta explorarea nevrozelor, asa cum o facea, de pilda, în „Agata murind“, trecând, de-a dreptul, la psihoze si la, cum altfel, cultivarea unei situatii-limita. Este, chiar daca nu s-a observat, si un roman despre putere, despre posibilitatea de a încalca interdictiile, un roman despre tabuuri, dar si despre tarele culturii moderne. Exista, de asemenea, si o dimensiune morala, nascuta, e limpede, din simpla punere în scena a unor diferite forme de relationare: dintre eu si celalalt, dintre un eu interior si un eu exterior, dintre eu si o lume (care „îti «survoleaza» intimitatea clipa de clipa, o lume viciata în egala masura de prohibitii morale si de setea de senzational“). Escamotarea volutelor subiectului în senzational, voalarea unei iubiri obsesive în atmosfera aproape bucolica a dragostei dintre frati, toate acestea reprezinta simptomele unei dedublari continue ce contureaza caracterul exemplar, forta si tensiunea valorica a naratiunii. Abilitatea, deja patologica, de disimulare a protagonistului, capacitatea lui de „a se preface“ si de a jongla cu diferite masti ale neputintei sau de a poza în ipostaze ale victimei tradeaza incoerenta si instabilitatea sa interioara, într-un cuvânt, schizoidia sa, redata sub forma unei confesiuni ce poate sta bine-mersi sub palaria foarte generala a autenticismului – de unde si motoul de la începutul romanului: „Thank God it’s not that simple/ In My Secret Life (Leonard Cohen)“.
„(Post)umanizarea“ lui Orfeu si miturile moderne ale iubirii
În situatia data, reflectiile pe marginea potentialului (sau, alteori, a incapacitatii) de îmblânzire a naturii (vezi scenele despre îmblânzirea leilor de circ); înscrierea unui sentiment al predeterminarii, al fatalitatii destinului în ipostaza barbatului care „nu poate astepta“, dar si transcrierea poligrafica a insatietatii sale sexuale, se transforma, sub presiunea formei epistolare, într-un fel de jurnal sau manifest al pederastiei caracterizat nu doar de, cum ziceam, senzational, ci si de senzual/senzorial. Înscrierea, în filigranul romanului, a mitului orfic (cu excluderea, desigur, a episodului salvarii) face din Cezar Braia un simbol hipsteresc al homosexualitatii. Tematica abordata, de altfel, anul trecut de nu mai putin de trei scriitori (daca punem la socoteala „Soldatii“ lui Adrian Schiop si „Cimitirul“ de Adrian Telespan). Avem de-a face cu o proza extrem de lucida, în ciuda subiectului ei, o proza scrisa cu o extraordinara claritate bazata pe un simt acut al observatiei. Dora Pavel pune în scena o lupta continua între instincte si sentimente, între gânduri si comportamente, între impulsuri si constrângeri, între reguli personale si legi sau normele (morale ori sociale). Senzorialitatea deloc vulgara de care da dovada textul este transcrisa, uneori cu un ochi poetic, alteori în maniera sadica a unor scene de „pulp-fiction“ („pe cînd Teus sufla accelerat, se-nconvoaie, se-ncordeaza si, în loc sa ma mângâie, îmi strânge ca-n menghina maxilarele cu ambele mâini, îndesând tot ce are el mai de pret si mai umflat în acea clipa între peretii gâtlejului meu dilatat la limita sufocarii, repetând ca un maniac plângacios, ce vrei, ma’, Cez, ce mai vrei, ma’, Cez, na, ia tot, ce sa ma fac eu cu tine, niciodata nu-ti ajunge“).  În acest erotism se strecoara si pasajul unei pseudo-idile ce atinge, printre altele, si problema timpului sau prima iubire, prima experienta si, implicit, pierderea inocentei, dar si tematica atât de generoasa a jocului. Mai degraba roman-document al psihanalizei decât un roman psihanalizabil, „Do Not Cross“ resemantizeaza, fara prejudecati, o serie din marotele conceptelor freudiene, dezvaluind, în ciuda aparentelor, o enorma putere de constructie care seduce si, totodata, „nelinisteste“. În ceea ce priveste mitul freudian al iubirii, Dora Pavel procedeaza la o reala deconstructie. Daca pistele detectivistice sunt gradate cu o oarecare doza de previzibilitate, sugestiile mai generoase, specifice romanescului, constituie niste piste false de lectura. Romanciera surprinde, de data aceasta cu ingeniozitate, decalajul dintre carte (a se citi „scris“) si experienta, adica întelegerea faptului ca a povesti ceva înseamna a depasi aceasta experienta, dar si de a pune în scena o anumita reversibilitate a sensibilului, a ceea ce se petrece la nivelul corpului, figurând un adevarat spatiu al intersubiectivitatii.
Arta reinventarii
Întocmai „Ambigenului“ lui Sulutiu, romanul Dorei Pavel e dedicat „senzatiilor“ si spune, finalmente, o poveste de iubire, mai mult decât orice. Problematic ar fi însa aspectul stilistic, fiindca prezinta, spre deosebire de mai vechile sale romane, dezavantajul de a exemplifica aceeasi metoda, sa zicem, consacrata – o formula ce risca, deci, sa alunece în manierism.
Transcrierea unei cazuistici inversate, abordarea unor teme (pretexte) ce ar putea eticheta romanele autoarei drept thrillere psihologice sau romane-parabole ofera sansa unor alaturari: proza Dorei Pavel indica anumite similitudini cu cea anglo-saxona începând de la Will Self, trecând prin Ian McEwan si ajungând, în sfârsit, la universitarul travestit în romancier, David Lodge. Ok, poate nu e cel mai bun roman al prozatoarei, dar „Do Not Cross“ merita a fi numit unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române contemporane. Nu în ultimul rând, acesta ar putea deveni, datorita structurii sale epice, si scenariul fertil al unei ecranizari inteligente.

do-not-cross_1_fullsize

Dora Pavel, „Do Not Cross“, Editura Polirom, Iasi, 2013, 184 pag.

Cultura literară | NR. 455 din 06-February-2014.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s