Dmitri Miticov

Confesiunile lui Dmitri

hyperliteratura-dmitri-miticov

În actualitatea literara româneasca, putine sunt cazurile în care poti observa, cu ochiul liber, o evolutie organica si, totusi, remarcabila a vreunui tânar poet ori prozator. Anul trecut, dupa cum s-a tot spus, a fost, e drept, anul poeziei, indiferent daca vorbim despre debuturi ori despre come-back-uri spectaculoase: Dan Sociu, Vlad Moldovan, Marius Chivu etc.

Dmitri Miticov face parte din ambele categorii – el vine si confirma, asemenea colegilor sai, si face, odata cu acest volum, un pas hotarât înainte. Din varii motive, volumul nu a fost, cel putin pâna acum, luat în vizor de critica româneasca. Cele câteva exceptii (cronicile semnate de Marius Chivu si Dan-Liviu Boeriu) sunt pozitive, dar alarmant de similare. Ambii vorbesc, de pilda, despre efectul de slow-motion, despre „coabitarea“ cu singuratatea si, în sfârsit, despre limbajul „fara umpluturi“ sau despre o „retorica simpla“. Dincolo de aspectele surprinse, de altfel, cu mare fidelitate, mai îngrijorator e faptul ca un volum, totusi impresionant, nu a produs mai multe reactii critice.
Înregistrarea analogica a senzatiilor
„Numele meu e Dmitri“ (2010), de o gravitate rara în peisajul literar românesc, era contrabalansat de o subversivitate extrem de nuantata, fiindca, oricât de incisiv, volumul trada, în mod fatis, o dorinta de „vindecare“: exorcizarea miza pe mecanismele reinventarii prin reiterare. Titlul (un statement) era sugestiv în masura în care reprezenta o anamneza cu un aer nu atât naiv, ci patetic-ironic, proclamând o instanta lirica pe cât de melancolica, pe atât de insidioasa.


Atunci, ca si acum, nu conta, în poezia lui Dmitri, cât si ce anume se pastra din biografia, oricum fictionala, a autorului, ci modalitatile prin care vocea (uneori narativa, alteori lirica) se identifica cu acest personaj, Dmitri.


Pe scurt, conta gradul de autenticitate, conditie în care defularile capatau uneori accente, sa zicem, violente. Mai degraba un poet cumpatat, calculat, decât matur, Dmitri reusea nu sa epateze printr-o atitudine expansiva, ci sa convinga, în defensiva, printr-o forma ambigua de regresie, onesta în intimitatea ei, sau printr-o empatica expunere a sinelui, cuplata si redata pe tonuri si ritmuri evazive. Ce se mentine e aceasta forma aparenta a potolirii, a acalmiei în proximitatea solitudinii si niste imagini, cuvinte sau instantanee devenite, as spune deja, locuri comune ale poeziei sale: strada Radu Popescu, praful, urmele de talpa, fumul de tigara, umezeala, hanoracul, masina, baietelul în pantaloni scurti, vibratiile ce antreneaza molecule de aer etc. Chiar si sintagma „uite viata“ vine, parca, în continuarea unei prime constatari: „înca nu e viata“.

În schimb, printre multe altele, autorul renunta, de pilda, la violenta sau la scrisorile imaginare, optând cu raceala si limpezime în favoarea unei declaratii de succesiune, de mostenire legala: „Subsemnatul, mostenitor legal în calitate de fiu/ al defunctului si treceti numele/ tatalui decedat la data de, declar ca renunt/ la aceasta succesiune si fata de care/ înteleg sa ramân strain. Prezenta declaratie urmeaza a fi înregistrata/ în registrul special pentru renuntari la succesiune“. Din primul volum („Efectul de pelicula“, 2006), Dmitri pastreaza doar modalitatea analogica de înregistrare a senzatiilor – aparatul foto/video pe pelicula. Cam asa arata si memoria lui Dmitri: casanta, rupta si lipita, bref – distorsionata: „Locurile în care te gasesc se apropie tot mai mult/ de zona confuza unde un geam fumuri se ridica sa desparta/ amintirile mele de lucrurile pe care aleg sa le spun/ sau sa nu si pe care în general o numim descurajare“. Tortionat, poetul regizeaza secvente de viata întretaiate de flash-back-uri, cu scopul de a surprinde si de a se împaca cu enigma mortii, scene de coping emotional din care razbate o adevarata poetica a abandonului.
Eludarea identitatii
Marsând pe un joc de du-te-vino ce comuta între prezent si trecut, între acum si atunci, între amintiri si meditatii, poetul construieste o identitate scindata, ce-i ofera prilejul si pretextul acestei glisari perpetue: „Mai ales în pragul usii/ de la bucatarie care da în balcon/ ma astept sa apara“, „si n-a fost nevoie sa ating clanta,/ usa era deschisa“, „M-am ridicat, am deschis geamul“, „Si felul cum ne intersectam privirile, eu si tata,/ în oglinda retrovizoare“, „Memoria decupeaza o imagine dreptunghiulara/ din care ochii tatalui privesc bancheta din spate“. Asemeni unui portal, oglinda retrovizoare, rama unui geam, usa deschisa, geamul masinii etc., joaca, pe rând, rolul unor zone, as zice, „crepusculare“, unde virtualitatea se topeste în realitate, iar identitatea se dizolva tocmai datorita suprapunerii memoriei cu existenta. În acest sens, realul (adica viata) se construieste tocmai prin de-subiectivizarea eului, prin (re)integrarea subiectului în noul spatiu compus din diverse tablouri exterioare, straine, desi familiare: „Nu am fost niciodata prea fericit departe de strada Radu Popescu/ unde tatal meu a coborât spre ambulanta/ pe picioarele lui, cu inima dereglata./ Mama se tinea dupa el ca un copil.“, „De afara, cum trec cu aproape o suta la ora/ lipindu-ma la curbe de asfaltul neted si ud/ ai putea sa spui ca-s un barbat la treizeci/ într-o masina neagra. Dar aici, înauntru,/ nu-i decît un copil cu picioare albe si slabe, patate/ de umbrele picaturilor de ploaie de pe parbriz“.
Linistea cuvintelor
Fie ca înregistreaza impresii, perceptii sau emotii, Dmitri adopta, cu convingere,  mina omului de stiinta, a celui care, abstractizând, propune modele teoretice universal valabile, si spun asta, pe de o parte, pentru ca reprezentarile sale sunt construite, paradigmatic, pe logica mobila a absentei (a tatalui, a stimulului), iar, pe de alta parte, fiindca inteligenta sa poetica pare a fi reflexiva; o inteligenta care gândeste si construieste formule în plan interior pentru a asimila continutul unei experiente. Transformarea, mecanica, a întregii conduite afective prin obiectivarea discursului descrie o parte consistenta a liricii sale. Acest proces de filtrare cruda a unei sensibilitati fragile, cu ajutorul mastii adultului cerebral, si transformarea ei într-o adevarata poetica, într-o conduita estetica, reprezinta una din mizele principale ale volumului.

Dmitri risca atunci când transcrie stiri, atunci când enumera diferite enunturi cu caracter didactic. Câstiga, însa, întrucât comunica întotdeauna mai mult decât spune propriu-zis. Fie ca vorbeste despre rolul proteinei PKM-zeta, ori despre o echipa de cercetatori, Dmitri se confeseaza, în fond: „Analizati formele memoriei./ Enumerati aceste forme si prezentati criteriile de clasificare“, „Cercetatorii lucreaza la un medicament care va permite atenuarea emotiilor negative legate de o amintire dureroasa prin inhibarea unor molecule numite PKM“.
Pe de o parte, lucrurile simple, banale, dar, pe de alta parte, lucrurile serioase, traumele se metamorfozeaza sub incidenta si insistenta privirii sale, în subiecte genuine de reflectie si, la polul opus, în constatari ce tin mai degraba de zona derizoriului. Din aceste motive, limbajul se transforma, la Dmitri, într-un cod transparent, accesibil de altfel, ce impune cititorului adoptarea unui anumit tip de predispozitie si receptivitate: „Asistam la o serie de modificari, atât la nivelul informatiilor memorate, cât si la nivelul/ subiectului care memoreaza“. Modul în care îsi construieste poemele – fie ca vorbim despre topica, ori prozodie în general – e impecabil. Fara cusur, sintaxa (ori gramatica, termenii fiind aproape intersanjabili) sa e oarecum matematica, iar, privit de sus, volumul functioneaza, îndraznesc a spune, à la Mandelbrot, pe un principiu fractalic, de unde si senzatia de arhitectural, de edificiu. Acum, cei care i-au urmarit evolutia stiu ca, într-un fel sau altul, Dmitri strecoara întotdeauna câte o surpriza, un „punch“, vorba lui Vancu: „Într-o imagine care a urmat,/ din care mintea mea a pastrat cadre/ pe care le repeta obsedant,/ mama aranja pe cruce poza/ pe care vântul o tot misca din loc.“, „dar peste douazeci de ani, ghemuita la cutia de tabla/ de lânga cruce, de trei ori a scaparat chibritul/ si nu s-a aprins. Iar când a vrut sa ia altul,// toate betisoarele s-au risipit în iarba. A ridicat privirea spre mine ca si cum/ aici se termina puterea si calmul, ratiunea si toleranta“.
Chiar daca uzeaza în exces anumite figuri de stil, moduri si timpuri verbale (conjunctivul, prezentul si perfectul compus), chiar daca taietura catatonica a versurilor sale e completata, de cele mai multe ori, de anafore, Dmitri nu lasa niciodata impresia ca ar abuza vreo tehnica anume – „La început nici un sunet si nici o miscare… La început nici un gând sa clatine“, „Sa ne imaginam pentru o clipa… Sa ne imaginam ca soarele ar coborî sub tocul ferestrei“. Cu alte cuvinte, tensiunea, mentinuta pe întreg parcursul volumului, cuplata cu o voce pe cât de fictionala, pe atât de personala, da nastere unei poezii autentice, inconfundabile.
Conditia poetica a umanitatii
Dincolo de o senzatie apasatoare de sfârseala sau  de inutilitate, Miticov propune – într-o maniera pointilista ca selectie – crochiuri de arta poetica vazute, parca, prin ochii unui autist: „Sa luam imaginea urmatoare:/ am cinci ani si stau cu tata pe malul unui lac…. Ce sa facem cu imaginea asta, sa facem un sul de hârtie… Sa facem un neon care se aprinde foarte/ aproape de fetele noastre“, „Sa trecem acum la o imagine mai recenta:/ stau în masina la spalatorie…Ce sa facem cu aceasta imagine, sa facem o ratusca de plastic“. În aceeasi logica, imaginea de pe coperta sintetizeaza, minimalist, esenta volumului: viata, prezentul, trecutul, obiectele, spargerea, fragmentarea, hârtia si reconstituirea.
În raspar cu exactitatea sau rigiditatea formala sta tocmai profunzimea prilejuita, printre altele, de chiar subiectele poemelor, dar si delicatetea cu care poetul figureaza aceasta zona pura a umanului. Miticov pleaca, în excursul lui meditativ, de la drama produsa de moartea unui parinte si ajunge, nu la descoperirea întelepciunii ori a divinitatii, ci la descoperirea unui registru firesc al vietii.

Acum ca formula sa stilistico-poetica e, as spune, îmbunatatita, redusa la chintesenta, lui Dmitri nu-i ramâne decât sa o aplice, cu mult tact, altor zone si teme. Iar asteptarea, sunt convins, nu va dura mult.

c_uiteviata

Dmitri Miticov, Dmitri: uite viata, Casa de editura Max Blecher, 2012.

Cultura literară | NR. 419 din 09-May-2013

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s