Florin John Partene

coperta_florin_partene_liber_causis-624x958

Introducere în poezie

Florin Partene debutează în volumul colectiv „Camera“ (Editura Euphorion, Sibiu, 1995) alaturi de Dan Coman, Alin Salvan și Marin Mălaicu–Hondrari și câștigă, în 2008, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, Opera prima (cu „Reverența“, Editura Vinea, 2007, reeditată în 2009).
Poetul față cu cronica literară
În ce privește literatura, e tot mai ușor de observat faptul că scriitorii, de regulă poeții și, cu preponderență, cei „maturi“, dar nu numai, suferă de mania (auto)-interpretării. Dincolo de aspectul ludic al chestiunii, frica resimțită în fața hermeneuticii se manifestă, de cele mai multe ori, prin traducerea anxietății într-o distanță justificatoare ce spune, pe scurt, că nu autorul e responsabil de opacitatea versurilor sale, ci incapacitatea exegetiă a cititorului; fapt ce-l absolvă, printre altele, pe scriitor și-l încadrează, în același timp, într-o categorie elitist-pretențioasă cu rol legitimator. Inserția subtilă a elementelor de teorie lasă impresia că literatura (poezia) este fie o îndeletnicire rezervată inițiaților, fie o insulă a refugiaților în care totul – de la aberații la inepții – este permis. Florin Partene circumscrie știința literară în interiorul poeziei într-o manieră ludic-filosofică – fie că e o filosofie a artei, a poeziei, a limbajului sau doar a gramaticii; relevant e, în schimb, faptul că volumul se transformă, cu totul, într-o artă poetică.
Onirism
Ei bine, motivul pentru care am invocat mica teorie de mai sus e acela că Partene știe, intuitiv, că spațiile albe constituie zonele esențiale ale poeziei (sale). În aceste „goluri“ se aprinde semnificația, de aici se desprinde „efectul de poezie“ al versurilor din „Liber de causis“. „Carte a cauzelor“, volumul pare să fi luat naștere în siajul „descoperirilor“ lui „John“, fiind dovada scrisă a faptului ca a și reușit să-și însușească aceste premoniții. Iată de ce volumul pare să niveleze, programatic, fascinația, entuziasmul creator, lasând totuși loc, după cum am vazut, câtorva crevase ceva mai „fierbinți“. Mai mult, conștiința unui câștig îl obligă pe Partene să joace cartea modestiei, logică ce lasă senzația că poetul e un „nostalgic fără nostalgie“. Astfel, mai mereu melancolic (aproape romantic), poetul pare ca știe a formula o părere ideală despre aproape orice lucru, transformându-l într-un subiect demn de poezie. „Carpe diem“, pare că șopteste, extrem de emoționat, din dosul fiecărui vers. De aici pâna la identificarea scrisului (poeziei) cu viața nu mai e decât un pas.


Care e legatura vietii cu scrisul?


În cazul lui Partene, visul. El e, vrem-nu vrem, un onirist, chiar dacă e, ca să zic așa, de un onirism „latent“. Ca orice artă poetica, și acest volum e o dare de seamă. În cheie postmoderna, titlul trimite la un tratat logico-filosofic, dar și la explicația cauzei prime („primum movens“). Ironic e faptul că poetul pretinde că oferă niște soluții (care sunt relațiile cauzale din poezie?) în timp ce alege să le ignore. Astfel, primul poem („liber de causis“) reprezintă un fel de introducere ce prefațează răspunsurile conținute în celelalte patru părți. Poezia e, desigur, întrebarea. Raspunsurile sunt, iată, formulate în somn: „uite, somnul a fost bun,/ un an întreg dar a meritat/ pot sa raspund acum întrebarilor tale fundamentale“. Poezia e un proces de interiorizare, de surprindere a emoției din viață; la Partene, pâna și lipsa emoției constituie o emoție în sine: „b) din cauza lui si a lanturilor cauzale/ nimic cât am fost împreuna nu mergea/ nu mai tresar la cnp-ul tau“. Cum altfel sa surprinzi emotia decât printr-o operatie de esentializare, de reducere la absurd? – „c) parul, alt concept/ problematic caci/ cum sa îl porti/ cum sa nu ramâna pe perna si-n cada/ cine sa-l tina în mâini?/ asadar nu ne mai trebuie/ doneaza-l“.
Stop-cadru
Lucrurile se petrec (mai bine spus, „bătesc“) aici foarte încet și foarte târziu. Ideile poetice se nasc în jurul incapacității sale de a acționa conform impulsurilor: „înaintez prin el si astept/ sa ma poata opri“, „si una dintre zilele noastre/ va ramîne de bunavoie cu noi“, „eu vin la tine/ doar sa beau o cafea/ sa stam asa“. Totul e, în aceste stop-cadre, de o extraordinară intensitate emoțională și intimitate. Din păcate, nici măcar poezia nu mai poate să le rețină: „împreuna cu nicotina pregatesc asternutul/ nici eu cu tine, nici singur, nici tu/ nu ne vom bucura vreodata de ei/ parul tau pubian e al trecutului/ al bailor strâmte si-al omenirii“. Revenind, deci, avem de-a face cu o poetică a „încremenirii“, a „înghețării“ sau a imobilității. Fixându-se într-un anumit punct, poetul nu poate decât să asculte, să privească și să transcrie, orice altceva devenind inutil: „te-am ascultat/ si dupa ce toate gândurile din împrejurimi/ au fost golite iar casa ta/ a devenit copacul în care/ pîrguiam pentru tine mere proaspete/ m-am pomenit ca vorbesc singur/… ca respiratia în somn/ am început sa duc mere acasa la tine/ la început doua apoi trei picaturi“, „dimineata în ceai/ am gasit o cafea/ si contul din banca/ pofta ta crestea de fiecare data/ casa se golea, nu mai conta/ ca eram rosu, verde sau putred/ devorai totul cu ochii închisi“ (ironic la adresa vizionarismelor, Partene știe sa „ghicească“ în ceai).
Lumea dinăuntru
E frecvent aici jocul cu relațiile și cu implicațiile logice, cu ordinea cuvintelor, dar și cu timpurile verbale. Cel mai mult îi plac, poetului, paradoxurile. Pentru el, singurătatea (în solitudinea ei) nu se poate înțelege decât într-o relație și printr-o distanțare dintre un „eu“ și un „tu“, desfășurată în timp și spațiu: „eu stiu despre singuratate/ exact ce mi-ai spus tu/…eu stiu/ tu mi-ai spus ca nu dureaza/…nu exista singuratate/ imediat un iepure moale/ da târcoale trupului tau/ singur despre singuratate nu am aflat nimic“. Așa este, pe de o parte, lumea lui. Pe de altă parte, lumea capătă, în visele poetului, o concretețe de o greutate acvatică, surprinsă cu mare claritate și afinitate pentru senzorial: „ma apropie de cerul ud/ pe care ma asez ca pe-o banca“, „Am venit dupa ace/ trupul nostru/ fete, multe sperjur/ trupul nostru cristalin/ am venit sa te vad/ te aud“.
Oscilatiile între aceste două tipuri de a privi trădează tocmai incapacitatea lui de a „privi“ lucrurile în ansamblu, în complexitatea lor. Din acest motiv, poeziile sunt pline de ipostaze și imagini ale fragilității.


Probabil că, tocmai din cauza acestei inconsistențe asumate. poezia lui Florin Partene e, nu o data, minimală, absurdă, solipsistă, oniristă, filosofica și, totodată, niciuna din acestea.

Florin Partene, Liber de causis, Editura Charmides, Bistrita, 2013.

Cultura literară  NR. 433 din 15-August-2013.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s