CRIZE ȘI SOLUȚII

ISTORIOGRAFIA LITERARĂ CONTEMPORANĂ

Reîntoarcerile biografismului în istoriografia literară a ultimilor 30 de ani reprezintă o reacție atât față de mai vechile abstracțiuni ale Noii Critici franceze, cât și față de teroarea Studiilor Culturale. Nefiind, cu toate acestea, singurul cotlon de defulare a „traumelor” intelectual-literare, adunate pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, biografismul reprezintă azi varianta post-umană a (re)normalizării studiilor literare.

Franco

O altă reacție ar putea fi identificată în varianta stângistă a studiilor literare informațional-digitale, á la Franco Moretti (cercetarea cantitativă). Chiar și așa, neo-imperialismul „literaturii mondiale” sau globalizarea câmpului literar ridică aceleași probleme de ordin auctorial, fiindcă impun, în subsidiar, reconsiderarea statutului noului tip de autor. Condiția post-postmodernă a acestuia implică un nou tip de identitate spectrală, pulverizată. Analiza istorică atentă a câmpului de forțe implicate în complexul proces de negociere a imaginii scriitorilor impune identificarea unor mecanisme literar-istorice utile în sintetizarea noilor reflecții contemporane despre ceea ce am putea numi, la modul general, biografism, mai ales în condițiile în care „postura” contribuie, într-o foarte mare măsura, la trasarea anumitor reguli ale jocului de putere în câmpul literar.

morettis_book9781781680841_Distant_reading-4b20c0b7a877328af1cf0e85d77ecf22


Dacă în antichitate Platon ajungea la concluzia că poetul trebuia alungat din cetate, Barthes, la rândul lui, se grăbea la mijlocul anilor ʼ60, să-l izgonească pe acesta din citate.


Demonizarea autorului a fost, cu alte cuvinte, o problemă recurentă pe parcursul istoriei culturii europene. Alternanța perioadelor nefaste – și acestea cu paradoxurile și idiosincraziile lor – cu cele benefice autorului (nici ele lipsite de un oarecare tendenționism) impune o reconsiderare critică a relației istorice dintre ideea de autor și imaginea (postura) acestuia (așa cum o putem cunoaște prin intermediul unei țesături culturale), pe de o parte, și raportul celor două elemente cu discursul despre literatură, pe de alta, mai ales în contextul în care reflecțiile contemporane redefinesc principalele locuri comune, înlocuind vechiul dualism corp-minte și logocentrismul cu ceea ce psihologia modernă numește „embodied cognition” sau cu „somaestetica” filosofiei neo-pragmatice (pe filieră anglo-americană) sau, în sfârșit, „stilistica existenței” în varianta sa francofonă.

Biografismul e unul din „parveniții” vieții literare. Atunci când creația și procesul creativ a câștigat teren în defavoarea imitației, biograficul a scos capul, în plină Epocă Romantică, proclamându-și superioritatea în cadrul explicării autenticității/originalității complexului proces imaginativ. După cum bine știm, viziunea genialoid-eroică a romantismului punea accentul pe puterea creativă a „eului” justificând, prin urmare, legitimitatea interpretării sau criticii biografice.

Secolul XX (odată cu Rimbaud, Valery, Proust, Mallarme, Eliot dar, desigur, și alții) a pus sub semnul întrebării această convingere preferând, în detrimentul autorului, să ridice în slăvi cuvântul în sine. Dacă odată cu zorii modernismului puteai accepta faptul că nu viața de zi cu zi a autorului e responsabilă de măreția operei sale, ci altceva, ceva mai greu de pus în cuvinte, nu însemna că îți puteai stăpâni curiozitatea de a afla ce se află în viața, în spatele operei unui mare scriitor sau, mai mult, nu însemna că această curiozitate nu era justificată. Dincolo de acest aspect, particularitățile (cu cât mai ciudate, cu atât mai interesante) ce definesc viața personală, intimă a unui scriitor fac deliciul oricărui individ, oricărui cititor.

Cu toate acestea, declarația de independență a textului nu a venit decât cu „moartea autorului”. Sigur că prohibiția a dus (pe principiul ce e interzis e la modă) la un soi de contrabandă, în aceeași perioadă, a biografiilor literare sau pur și simplu la ignorarea acestor avertismente. Supraviețuirea acesteia a însemnat, de fapt, și supraviețuirea vechii gărzi în materie de critică și istorie literară – pozitiviștii, documentariștii, factologii, istoriștii au primit un nou adăpost – resemnatăă în scrierea pe bandă rulantă a biografiilor, cu pretenții monografice, ce, în urma succesului de piață, construia iluzia împlinirii carierei profesionale.

Istoria literară se află azi, în privința biografiei literare, într-o poziție antinomică. Ea pare prinsă între două abordări de epistemologie literară ce au un punct de plecare comun: sec. XIX. În siajul marilor mișcări formaliste ale modernității, noi oscilăm azi între critica impresionistă baudelaireiană și pozitivismul lui Zola. A încerca să eviți cele două tradiții în abordarea dimensiunii biografice a literaturii se dovedește a fi o încercare destul de dificilă, fiindcă biografia intervine atât în procesul genetic, cât și în procesul receptării literare[1]. Riscurile sunt evidente pentru ambele tabere: o obscuritate teoretică și practică, o hermeneutică subiectivă, incomunicabilă – pe de o parte, pe de altă parte – un exces al clasificării clarificatoare ce denaturează obiectul literar prin aplicarea nediferențiată a unui lexicon și a unei metodologii procustiene. Dacă abordarea pozitivistă neglijează chestiunile formale și estetice ale operelor conduse de o viziune conform căreia literatura se află sub imperiul unui determinism eminamente biologic, abordarea formalistă riscă să neglijeze și, deci, să creadă că literatura este creată din nimic, deconectată de angrenajele social-istorice, biografice ori biologice. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o reflecție teoretică asupra modului de funcționare a biografiei.

Problema biografiei literare a fost eclipsată, fiindcă era văzută ca insuficient de formalistă și, în același timp, prea psihologizantă. Problemă a recidivat biografia recăpătând vigoare în ultimii ani, profitând de cadre descriptive și vocabulare remarcabile.

Fără să aibă un reprezentant sau un program-manifest, „noua” istorie literară de azi se distanțează de cea „veche” prin întoarcerea, paradoxală, la ceea ce am putea numi, folosind un termen general, biografism. Chiar dacă inconștient, acest proiect se definește prin atenția acordată, în special, vieții autorilor – dovada cea mai evidentă o reprezintă titlurile volumelor de exegeză: Estetica lui Norman Manea, Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, volume care au beneficiat, la rândul lor, de o atenție pe măsură. De altfel, se vorbește, din ce în ce mai mult, în presa literară românească (și nu numai) despre avântul acestor eseuri în defavoarea literaturii române propriu-zise[2]. Refluxul biografismului în istoriografia literară românească contemporană s-a manifestat nu concomitent cu valurile de restituiri documentare ce au avut loc imediat după ʼ89, ci doar în anii 2000, motiv pentru care aș spune că (dincolo de o explicație biologic-generaționistă) această acțiune reprezintă (unul din) răspunsurile oferite crizei studiilor literare.

res_ba4823a365b37a64db37456360171646res_bb1754a79ebeea33d32e19c62cb42e34

Nu doar parte a etapei post-teoretice anunțate de Antoine Compagnon[3], biografismul este și răspunsul oferit „vechii” critici literare estetizant-impresioniste. Cu alte cuvinte, biografismul e, chiar dacă nedeclarat, un fenomen de anvergură cu mize majore pentru cultura literară românească de azi. Pe cât de mari mizele, pe atât de vaste abordările (și instrumentele) propriu-zise: multidisciplinaritatea, accesul aproape liber la materialele documentare, eliberarea de constrângeri de natură metodologică – toate acestea reprezintă principalele caracteristici ale noii istorii literare românești. Arheologia contextuală, multiperspectivismul refac, în fond, imaginea unui om, unui creator, opera fiind doar o parte a unei rețele construite în jurul acestuia. Acest tip de eseu se definește, în primul rând, ca o prelungire a vieții și a operei autorului – o acțiune, un gest social, „o mână critică de ajutor”, care vine în întâmpinarea cititorilor specializați sau nu. Vulgarizând, tinerii noștri critici se erijează, de voie de nevoie, în figura, din ce în ce mai conturată, a unor inteligenți și rafinați PR-literari. Astfel, reintegrând literatura înapoi în viață, scoțând-o din bula izolaționist-șaizecistă, critica literară a „comis” un gest politic, fiindcă, pe scurt, avea în vedere uzajul (în accepțiunea lui Rancière), posibilitățile și capacitățile literaturii de a reprezenta și de a fi reprezentată în domeniul public.

51P9jhxabnL._SY344_BO1,204,203,200_51Vl8l+8IVL._SY344_BO1,204,203,200_

De la Aristotel încoace știm că starea de „sănătate” a oricărui sistem depinde, într-o mare măsură, și de capacitatea-i metacognitivă, criza, la modul general, putând fi descrisă, printre altele, ca funcționarea mecanicizată, fără direcție, chiar dacă corectă, a unui angrenaj lipsit de propria sa conștiință, lipsit, iată, de un sens oarecare. Or, e limpede că procesul de autocunoaștere înseamnă nu doar autojustificare, ci și redefinire, astfel încât reconstrucția „identitară” a oricărui aparat cultural are, cu atât mai mult în sec. XXI, dacă nu mize, cel puțin consecințe politice.

Câmpul literar nu e, de această dată, excepția ce întărește regula, ba dimpotrivă, el poate fi înțeles ca făcând parte dintr-un mecanism (intelectual, social) mult mai larg. Principalul motiv al existenței unei crize îl reprezintă nu autonomia, ci izolarea, segregarea „Instituției Literare” făcută, de-a lungul a câtorva secole, pe principii estetice (mai mult sau mai puțin puriste).

În siajul apocaliptic al filosofiei (în special continentale, dar nu numai) de secol XX ce declara moartea și inutilitatea gândirii reflexive în fața sau în urma atrocităților regimurilor totalitariste (Derrida, Lyotad, Jean Luc-Nancy, Lacoue-Labarthe), practica acestui discurs nu doar că nu încetase să existe, ci, dimpotrivă, începuse, în deceniile finale, să dea semne de resuscitare (să ne gândimul doar la manifestul lui Badiou, de pildă). Or, tendința generală avea, bineînțeles, declinările specifice domeniului literar. În urma altor decese (a istoriei, a adevărului, a subiectului etc.), poststructuraliștii (alde Barthes ori Foucault) erau bucuroși să declare, în lispă de altceva, moartea autorului. Postmodernismul și studiile culturale (cu toate atașurile ei) au făcut, de altfel, carieră pe seama acestor „pensionări” premature.

De aici criza nu doar a literaturii, ci și a studiilor literare. De aici și nevoia (re)legitimării și justificării. De aici și noii „pompieri” ai literaturii: sociologii literari, neo-marxiștii, pragmaticienii, stilisticienii, cognitiviștii – toți pun la cale, de ceva vreme, anumite operațiuni de salvare a literaturii (sau a studiilor literare). Fie că au o abordare mai mult sau mai puțin „pragmatică” (cum e, de pildă, cercetarea cantitativă a lui Moretti, stilistica existențială a lui Macé, somaestetica lui Shusterman sau contribuțiile cognitiv-estetice ale lui Schaeffer), fie că o realizează teoretic (Yves Citton, Tzvetan Todorov, William Marx, Rastier, Martha Nussbaum), acești gânditori formează linia întâi în procesul de reînscriere a literaturii în interiorul vieții în vederea legitimării utilității celei dintâi. Nu doar existența unui risc financiar, ci și decompartimentalizarea profesională (lipsa unei stabilități disciplinare), indusă atât de generalizările „teoriei”, cât și de relativismul și permisivitatea studiilor culturale, au condus la nevoia regândirii identității câmpului literar și, mai important, a relației acestuia cu câmpul social general – de unde centralitatea interesului pentru ideologic, politic, biografic, în noua istoriografie literară nu doar de la noi, ci și de aiurea, în defavoarea unei atenții modernist-estetice exclusiviste, autotelice și, în fond, autonomiste, fapt pentru care, în treacăt fie spus, am asistat, în ultima perioadă, la o preluare, la o revalorificare masivă a „doctrinei” Școlii de la Frankfurt și, în special, a teoriilor lui Walter Benjamin.

Acceptând ponciful conform căruia starea de criză reprezintă starea naturală a faptului literar, e ușor să înțelegem de ce principala întrebare formulată de către noua istoriografie literară este, în cuvintele Sandei Cordoș, „dacă existența textelor de adeziune partinică, nu surpă, condamnînd la minciună, textele ficționale (de presupus) autentice, valoaroase”[4] și, cu toate că cercetătoarea avea aici în vedere revizuirile est-etice postdecembriste, interogația joacă în continuare și azi rolul unui far îndrumător.

image9321

Un moment critic al celei mai recente crize a literaturii (și, prin extensie, a studiilor literare) îl reprezintă formularea și recunoașterea unor probleme care, mai mult decât ipotetic, pot afecta o societate, în integralitatea ei, nu doar o comunitate academică restrâns-elitistă. Cu alte cuvinte, atunci când literatura, prinsă între o ideologie de stânga și o restructurare economică neo-liberală a învățământului, e pusă la colț, ea apelează la un discurs, la un gen discursiv de sine-stătător care interoghează, aproape filosofic, aș zice, și consolidează, în același timp, rolul politic al literaturii în societatea contemporană. Avem de-a face, iată, în cercetarea literară, cu un nou mod de a formula răspunsuri la „probleme” vechi. Se are în vedere, printre altele, selecția metodelor și a conceptelor, redeschizând sau, mai bine spus, instaurând un spațiu de dezbatere contemporană extrem de bogat și, în același timp, extrem de fragil.

Concret, în aprilie 2007, Nicolas Sarkozy declara, într-un interviu pentru revista 20 minutes, că „Vous avez le droit de faire littérature ancienne, mais le contribuable n’a pas forcément à payer vos études de littérature ancienne si au bout il y a 1000 étudiants pour deux places. Les universités auront davantage d’argent pour créer des filières dans l’informatique, dans les mathématiques, dans les sciences économiques. Le plaisir de la connaissance est formidable mais l’Etat doit se préoccuper d’abord de la réussite professionnelle des jeunes”.

Interviu

Nu după mult timp, aceleași „îngrijorări” au fost formulate și în S.U.A., așa cum arată recentul raport MLA: „Structural problems threaten the future of humanistic study. Many of these problems have developed over decades, and concern about them is not new. But public attention to them, far beyond the precincts of the profession, has burgeoned since 2008”. Raportul.

Iată câteva răspunsuri (soluții).

Poate puțin cam hazardat, Yves Citton[5] propune lectura actualizantă sau modalitatea de interpretare a textelor literare ca soluție oferită nu unei crize literare, ci unei crize general-umane, fapt care nu doar că spune (prea) multe despre această practică, ci spune infinit mai multe despre obiectul literar pentru deslușirea căruia metoda a fost inițial elaborată. Or, chiar dacă nu explicit, asta înseamnă că literatura e, cel puțin pentru Citton, un „ceva” mult mai „înalt” în raport cu elementele din jurul ei, în ciuda faptului că, ideatic vorbind, autorul insistă pe necesitatea întoarcereii la „jocul” interpretativ. Cu toate acestea, Citton oscilează cu foarte multă suplețe între reafirmarea unor locuri (deja) comune și demitizarea acestora, deslușind ambiguitățile și evidențiind, totodată, inextricabila combinație dintre emancipare și apărare pe care lectura actualizantă o presupune. Dincolo de reconceptualizarea, pe baze teoretice desigur diferite, a unei „Reader-Response Theory” sau de circumscrierea pragmatică a acestor practici, argumentul principal al lui Citton e aparent construit, în chip polemic, față de declarațiile lui Sarkozy, dar ele reprezintă, în esență, o reacție naturală, deși întârziată, față de întreagă atmosferă culturală specifică sfârșitului anilor ʼ80 și începutul anilor ʼ90 (vezi Fukuyama), fapt care, dacă nu îi anulează din start întreaga demonstrație, o pune, cel puțin, sub un mare semn al întrebării, ceea ce nu înseamnă, de altfel, că situația de criză nu e reală. Citton învață din greșelile lui Fish, evitând pericolul atomizării comunităților interpretative, prin întoarcerea, într-un anumit sens, la critica impresionistă, fiind ancorat, în același timp, într-o puternică reflecție teoretică. Pe scurt, scopul principal al lecturii actualizante constă în, pe de o parte, autonomizarea, independența politică și, pe de alta, în deschiderea interdisciplinară a cititorului. Înarmat cu acest gadget hermeneutic, cititorul e capabil, în viziunea lui Citton, să înfrunte toate greutățile societății de secol XXI (atât private, cât și publice), fiind locatari ai textelor sau utilizatori ai cunoașterii, într-o societate a controlului dominată de așa-numitul capitalism cognitiv. Astfel, istoria literaturii se transformă într-o lecție de istorie politică și într-o adevărată ontologie hermeneutică (ce funcționează zig-zagat, gadamerian, prin actualizări, dar și prin anacronisme), însă atâta timp cât discută despre o teorie a lecturii, Citton are în vedere un scop educativ – adică un model în care lectura actualizantă devine o metodă interactivă de predare a literaturii, o metodă anti-naționalistă, revizionistă. Spinozist, Citton își bazează întreaga teorie pe o activitate empirică, colectivă, opțiune filosofică ce-i oferă, pe de o parte, un fundament solid, teoretic imbatabil, iar, pe de alta, un statut aproape penibil, fiindcă angrenajul se dovedește cu atât mai ridicol, cu cât se așteaptă mai multe de la el. Una peste alta, Citton spune, în fapt, că politica (prin narațiunile și miturile pe care le pune în funcțiune) a preluat capacitatea studiilor literare de a acționa întocmai unei forțe publice ce orientează afectele noastre. Nu e de mirare, în aceste circumstanțe, că studiile umaniste sunt regândite în logică corporatistă. Să mai adaug numai că dincolo de faptul că sursele sale acaparează aproape întreaga discuție, Citton face greșeala de a ignora, aproape în totalitate, contextele istorice.

53d61b2f4a41fBeguR23L._SY344_BO1,204,203,200_

Todorov[6], pe de altă parte, propune o altă strategie sau, mai bine spus, o demagogie. Traducătorul formaliștilor trimite la muzeu tot ceea ce a construit în prima parte a carierei sale. Sigur, anumite reminescențe/anticipări au existat și există, însă oricât de condamnabilă ar fi noua sa atitudine, trebuie să îi recunoaștem eficiența – Todorov rămâne la masa de joc cu un loc destul de bun. Umanist liberal, Todorov înțelege literatura ca o prelungire a vieții, a întâlnirilor și a capacităților ființelor umane. Ținta lui e, desigur, viziunea educațională generală, înțelegând astfel criza întocmai unei probleme metodologic-didactice, însă nicăieri Todorov nu ne spune cum poate fi predată, în mod corect, literatura (cu excepția indicării unui exemplu – monografia lui Joseph Frank despre Dostoievsky). Atacul asupra paradigmei structuraliste nu spune nimic despre validitatea celorlalte tipuri de abordări. Sigur, arbitrarietatea e una din problemele întâmpinate, cu destul de mult succes, de seria volumelor recent inițiată de Flammarion prin colecția GF-Corpus/Lettres, colecție ce vine să suplinească lipsa unui consens (ori să aducă la zi) vizavi de conceptele principale ale studiului literar (autor, gen, ficțiune etc.). În fond, Todorov înțelege literatura și studiul literaturii ca o formă a filosofiei și filosofia ca o formă de viață, glisând dinspre formalism-structuralism înspre estetică și etică. De altfel, reproșurile lui Todorov cu privire la literatura franceză contemporană de factură formalist-nihilist-solipsistă ar putea fi transferate cu brio asupra literaturii române optzeciste. Formați în anii ʼ60-ʼ70 în atmosfera structuralistă a Noii Critici Franceze (așa cum putea fi percepută la noi), scriitorii români au integrat în creațiile lor acele constelații conceptuale: de la textualism la onirism, de la livresc la postmodernism, de la metaficțiune la autoficțiune, de la neo-autenticism la literatura tranzitivă, de la biografism la cotidianism – ele descriu principalele linii de dezvoltare a literaturii române din ultimii, să zicem, 30 de ani. Militând în favoarea lecturii, lui Todorov puțin îi pasă ce se citește atâta timp cât se citește.

tzvetan-todorov-filosofo31HoYBHA0JL

Volumul Marthei Nussbaum[7] este semnalat, în receptările critice, nu ca un studiu propriu-zis, ci mai degrabă ca un manifest, și pe bună dreptate, fiindcă autoarea pune în balanță importanța studiului literar (a științelor umane în general) cu ideea democrației și demonstrează, în fond, cum acestea sunt inextricabil legate prin educație. Capitalismul global este, în această logică, responsabil nu doar pentru relativizarea, ci și pentru pentru stabilitatea acestor domenii. Altfel spus, nefinanțarea studiilor literare reprezintă o amenințare directă asupra valorilor democratice. Nussbaum se apropie de ideile lui Todorov atunci când vorbește despre importanța și rolul pe care îl joacă imaginația în procesul de cunoaștere a adevărului, dar asta nu înseamnă că, per ansamblu, criza nu e mai puțin gravă decât pare. Chiar și așa, putem spune că Nussbaum are în vedere o criză mult mai subtilă și, iată, o revoluție intelectuală de catifea, acesta fiind, în fapt, și punctul slab al demonstrației sale (cu idei preluate de la Rousseau, Ghandi ori Tagore) – o analiză mult prea nuanțată (a se citi diluată) pentru a produce efectul scontat.

Nussbaum_Martha2Nussbaum3

Rastier[8] face și el aceeași figură de avangardist în anacronie propunând, impropriu spus, un soi de manifest îndreptat înspre reliefarea dezavantajelor sau a problemelor cauzate de procesul birocratizării unor domenii ce sunt văzute și se văd ca aparținând spiritului. Întreg sistemul actual (rezultat în mare parte al fenomenului ʼ68) reprezintă, în viziunea lui Rastier, o mare problemă. Cu alte cuvinte, dacă „preoții contabili sunt gata să sacrifice umanioarele pe altarul necesității economice” (cum spune într-un loc Citton), Rastier preferă educația – transmiterea clasică, de modă veche, a unor valori ai culturii literare în detrimentul unei gramatici a capitalismului cognitiv. Semioticianul întrevede soluția întoarcerii în trecut, a învățării din istorie, o istorie, de altminteri, la care a contribuit, cel puțin în anii 70, din plin. Propunerea lui Rastier se apropie de acel tip de literatură care avea, într-un anumit sens, mai multe legături cu „realul”, dar și cu acel tip de producție literară construită fractalic (intertext, arhitext, în fine, tot ceea ce ține de filologia clasică și/sau de critica genetică modernă).

9782130619482_1_7542750

În sfârșit, contribuția lui Schaeffer[9] la dezbaterea despre criza literaturii (și a studiilor literare) sugerează importanța educării gustului și atenției estetice. Populist, în loc să ofere o soluție unei probleme (afirmația conformă căreia nu se mai citește), acesta elimină problema întru totul, redefinind termenii situației prin impunerea unui alt mit, cel al alfabetizării. Dacă un număr din ce în ce mai mare al populației știe să scrie și să citească nu înseamnă că aceștia citesc și scriu neapărat Literatură, ci altceva (de la Facebook la bloguri). Cu toate acestea, Schaeffer pune pe picior de egalitate cultura de masă cu incultura, un gest puțin cam dur și, până la urmă, nejustificabil, cu toate că admite existența unor zone de influență recunoscând importanța procesului democratic așa cum poate fi înțeles în interiorul sistemului literar.

Întrebarea e următoarea: ce se schimbă în abordarea textului literar din perspectiva crizei studiilor literare? Un lucru e cert: se abandonează (poate definitiv) modelul segregaționist, se modifică instrumentele de analiză și mizele. Cercetarea literară e azi o practică cu implicații sociale, politice și, iată, economice.

Oricum, umanioarele se află din nou sub asediu. Educația și cercetarea în domeniul științelor socio-umane a fost operaționalizată, instrumentalizată, cuantificată pentru a răspunde noilor cerințe politice și economice. Care e utilitatea unei tradiții intelectuale fondate pe scepticism, hedonism și imaginație? Literatura presupune și cultivă anumite afecte, valori, principii și idei care nu sunt ușor de manipulat sau de reprezentat în spațiul public (social-politic), mai ales fiindcă, atunci când o facem, în subtext își face simțită prezența o oarecare notă de elitism, însă studiile literare trebuie, by all means, să-și demonstreze utilitatea socială și relevanța economică. E limpede că, indiferent de calitatea argumentelor, aceste reflecții vor schimba pentru totdeauna nu doar modul în care se citește, ci și felul în care se scrie literatura.

Revenind la biografiei, acestea au, în primul rând, o valoare socială, însă e evident e că orice valoare socială e justificată prin importanța pe care aceasta o deține în raport cu „mulțimile”. Dacă concentrarea privirii asupra vieții unui autor e simptomatică pentru identificarea unei viziuni romantice, genialoid-eroice, pe de o parte, iar, pe de alta, pentru invocarea unei tradiții herderiene în care Cultură e construită (atât pe terenul literaturii, cât și pe terenul criticii) prin Opera unor Mari Autori (de la Maiorescu la Manolescu toți au pariat pe „poetici” înnoitoare, pe „direcția nouă” sau pe „lecturi infidele”, după cum bine arată și Andrei Terian), atunci putem spune că literatura română a fost alergică întotdeauna (prin natura ei) la includerea și discutarea autorilor și operelor (fără majusculă), refractară chiar la construirea unor canoane alternative. După cum sugeram și mai devreme, ele sunt îndatorate sociologiei literare occidentale contemporane, putând fi definite și în raport cu anumite tradiții românești.

Biografismul e un fenomen cu multiple valențe, fapt relevat de simpla prezența a biografiilor în diferite medii – academice, populare – însă, prezența sa este pe atât de pregnantă azi pe cât de irelevante par a fi viețile scriitorilor, în condițiile în care, de pildă, în anii ʼ70 scriitorii beneficiau, datorită literaturocentrismului culturii române și în ciuda regimului, de un tratament „fabulatoriu”, moment în care critica literară românească era oricum, numai biografică nu. Cu alte cuvinte, absența (sau prezența) criticii literare biografice e un indicator foarte clar, pe de o parte, al existenței unor momente literare incerte din punct de vedere valoric, iar, pe de altă parte, al nevoii de transparentizare a literaturii într-o societate redeschizând, odată cu fiecare ipostaziere, dosarul anticii polemici a (in)utilității poetului în cetate.

Principalele motive pentru care biografia a fost asaltată vin din zona „teoriei”. Filosofia nietzscheană, psihanaliza și, mai apoi, marxismul au erodat ideea existenței unor concepte tari precum subiectul uman, cunoașterea, istoria și altele. Gest de frondă, lumea postmodernă (și poststructuralismul) a declarat biografia  a fi o acțiune inutilă tocmai datorită inexistenței „reale” a obiectului său de studiu.


Fie că e rezultatul luptei de clasă, fie că e construit lingvistic, fie că e scindat între părți ale psihicului, subiectul uman își pierde consistența și, prin urmare, statutul de obiect, pierzând, în consecință, și nevoia de analiză. De la Formalism la Deconstrucție, Teoria sec. XX se opune, cu arme și bagaje, ideii de biografie.


Fără a beneficia de o reflecție sistematică, biografia s-a manifest exclusiv ca practică scripturală. Dacă de la Rimbaud știm că eul care scrie e altul decât cel care trăiește, de la Proust încoace înțelegem critica biografică (saint-beuviană) ca fiind contrapartida (inferioară) unei critici a profunzimilor (desigur superioară).

Biografia a fost tratată ca fiind conservatoare. Marxismul a ignorat metoda biografiei incriminând-o pentru lipsa ei de adecvare la „obiectul real” al istoriei. Or, dacă ar fi privit instrumentele biografice, critica marxistă ar fi realizat că acestea presupune tocmai o metodă de înscriere a persoanei în interiorul unui context, precum și analiza socio-economică, atentă, de altfel, la detaliile de clasă.

Critica lingvistică (structuralistă), ca fenomenologia, de altfel, n-a fost capabilă să vadă în biografie tocmai ceea ce aceasta releva prin intermediul autorului – structura psihicului uman, modul de funcționare al acestuia. Acestea sunt doar câteva eșecuri ale teoriilor ce impuneau anumite utopii totalizatoare. Pe scurt, biografia a fost declarată un gen minor, neserios și, mai mult, imoral. Biografia a continuat însă să existe, după cum ziceam, sub alte forme. Se știe că cei care au declarat, fără prea multe discuții „moartea autorului”, și-au creat, fiecare în parte, un mic cult al personalității.

Ea (biografia) devine „copilul teribil” al scenei cultural-literare sau „oaia neagră” a pieței de carte, apropiindu-se, nu o dată, de terenurile mișcătoare ale can-can-ului sau ale divertismentului (anecdoticii). Cu siguranță, biografia e un instrument al puterii. Până și ideea de autor e rezultatul unui proces de negociere dintre un individ, un scriitor, un editor, un critic, un cititor. Concepția de auctorialitate proiectată și apărată atât de autori, cât și de critici, e, printre altele, o strategie de a proclama și legitima o anumită poziție în interiorul câmpului literar. Postura literară e indicatorul cel mai clar al poziției sociale – un soi de mască a autorului, o altă identitate. Postura literară (Viala; Meizoz) e lubrifiantul social cu ajutorul căruia autorul trece din lumea reală în lumea literară. Odată fixată, publicul așteaptă ca autorul respectiv să acționeze în conformitate cu acea postură. Fiind o construcție ficțională, postura poate fi modificată în timp. Multipla articulare a acestor puncte de tensiune dă naștere unei declinări interpretative ce poate funcționa pe baza unor inflexiuni de grade diferite.

meizoz_05_yb_30041uoHg5NaAL._SY344_BO1,204,203,200_

Neo-biografismul răspunde impasului în care a intrat epoca contemporană. Într-o lume post-umană, schimbarea de paradigmă atrage după sine dorința de reconstrucție a individului, a omului, a vieții. Atât literatura, cât și studiile literare își redeschid porțile către social, ideologic, context, istorie, biografie, cotidian, dar și către psihologic sau etic.

În numele unor valori precum individualitatea și libertatea, critica biografică reia și deconstruiește, cu instrumentele noii sociologii literare franceze, o parte a marotelor despre autorii români, în vederea construirii unor punți de legătură între literar și real, ca soluție mai mult sau mai puțin pragmatică propusă în fața unei crize, instaurând, prin urmare, un ultim bastion, nu o dată teoretic, al scepticismul în lunga tradiție a practicii de reprezentare a vieții adevărate.

[1] De altfel, atunci când vorbește despre „noua” istorie literară, Hutcheon și Valdés spun că „The «history» of literature is, in fact, the multiple and complex histories of its production, but also of its reception”, HUTCHEON, Linda, Valdés, Mario J., Rethinking Literary History – Comparatively, American Council of Learned Societies, ACLS Occasional Paper, No. 27.

[2] CERNAT, Paul, „Rămas bun (și nu prea) cronicii literare” în Revista Steaua, Anul LXV nr. 3 – 4 (785-786) martie – aprilie 2014, pp. 5 – 6: „În ceea ce mă privește, singurele cărți care încă mă motivează să scriu despre ele, sunt cele de critică și istorie literară, de teorie și analiză culturală, de eseu și nonficțiune politică”.

[3] COMPAGNON, Antoine, Demonul teoriei. Literatură și bun simț, traducere de Gabriel Marian și Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2007.

[4] CORDOȘ, Sanda, Literatura între revoluție și reacțiune, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2007, p. 154.

[5] CITTON, Yves, Lire, interpréter, actualise. Pour quoi les études littéraires?, Éditions Amsterdam, Paris, 2007.

[6] TODOROV, Tzvetan, Literatura în pericol, traducere din limba franceză și postfață de Luigi Bambulea, Editura Art, București, 2011.

[7] NUSSBAUM, Martha, Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities, Princeton University Press, 2010.

[8] RASTIER, François, Apprendre pour transmettre. L’éducation contre l’idéologie managériale, PUF, 2013.

[9] SCHAEFFER, Jean-Marie, Petite écologie des études littéraires. Pourquoi et comment étudier la littérature?, Vincennes : Editions Thierry Marchaisse, 2011.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s