Eugen Negrici – Expresivitatea involuntară

05-interviu

Din unghi epistemologic, ori dacă e să judecăm dintr-o perspectivă metodologică mai largă, putem spune că există, la modul general, trei moduri de a face critică sau, mai bine zis, trei categorii de critici literari. Sunt, în primul rând, cei care, în demersul lor, pleacă de la premisa că înarmându-se cu noi concepte, instrumente şi metode de investigare a obiectului de studiu vor reuşi să schimbe faţa şi traiectoria disciplinei. Sunt apoi cei care refuză, în mod programatic, orice „metodă”. Nu în ultimul rând, sunt cei care pleacă de la modificarea nu a bagajului critic, ci de la reconsiderarea obiectului literar în sinea lui. În linii mari, e vorba despre cele două aspecte binecunoscute ale disciplinei prezentate, în alte circumstanţe, de Richard Rorty: fie că se încearcă schiţarea unei imagini de ansamblu, fie că se încearcă descrierea unor detalii, critica şi-a îndreptat atenţia, pe rând, spre filosofie, lingvistică, sociologie, psihologie (şi altele) în speranţa că va putea prelua, din aceste domenii oarecum apropiate, anumite teorii „tari” cu privire la esenţa „adevărată” a înţelesului sau a interpretării. Iluzia că unele „probleme” pot fi rezolvate în mod definitiv survine şi ea, mai mult ca efect, în acest proces de negociere. Istoria culturală ne arată că, în aceste condiţii, o disciplină suferă o mutaţie atunci când ea îşi schimbă raportul cu celelalte ştiinţe aflate în aceeaşi categorie. Or, după cum se ştie, cele mai mari discuţii le incită acele abordări care înlătură vechile probleme declarându-le a fi, în fapt, false probleme. Cu alte cuvinte, sunt trasate liniile directoare ce vin să delimiteze noile probleme ce trebuie investigate. Paradoxul demersului lui Eugen Negrici constă în aceea că acesta poate fi înscris în două dintre cele trei categorii enumerate mai sus, fiindcă prin adoptarea unei noi perspective asupra „literaturii” (adică a unei teorii ce presupune metode, concepte şi instrumente specifice), criticul schimbă, în esenţă, natura obiectului investigat. Despre ce este vorba? Expresivitatea involuntară e un concept „teoretic” doar în măsura în care el există şi poate fi identificat într-un anumit text. Vice-versa, textul nu oferă semne ale expresivităţii involuntare doar dacă e citit prin intermediul viziunii expuse de Negrici. Unul din principalele motive responsabile pentru naşterea acestui paradox constă în faptul că „teoria” lui Negrici nu presupune un sistem teoretic coerent cu legi sau norme uşor identificabile ori taxonomice. Suntem nevoiţi să vorbim, în acest caz (e vorba de mai multe cazuri similare, specifice acestei perioade „istorice”, vezi, de pildă, şi cazul lui Sorin Alexandrescu), de un melanj eterogen de viziuni, concepte şi instrumente critice şi teoretice.

Au trecut patru decenii de când Eugen Negrici a folosit pentru prima oară într-un articol sintagma „expresivitate involuntară”. Universitarul îşi îndrepta, încă de atunci, atenţia, din diverse motive, asupra textelor, zice el, „primitive, paraliterare sau, pur şi simplu, neliterare în intenţie, unde nimeni nu îmi putea răpi plăcerea cutreierării printre ruine, de-a lungul desenelor neobosite ale pereţilor igrasioşi, printre formaţiuni geologice stranii şi miraculoase întocmiri infantile”, admiţând, odată cu acest „transfer”, că libertatea (de toate soiurile) i-a fost una din principalele dorinţe. Pentru Negrici, diversificarea receptării şi înnoirea obiectului sunt singurele în măsură să înalţe intensitatea plăcerii şi a implicării interpretului: „Acum ştiu şi pot să afirm cu siguranţa unei experienţe asumate că în puterea noastră de a descoperi elemente din afara intenţiei producătorului stă voinţa obiectului – artistic sau nonartistic”. Negrici învaţă, cu succes, lecţia lui Wimsatt şi Beardsley din „The Intentional Fallacy”, deşi, istoric vorbind, nu avea cum s-o reţină şi pe cea a lui Umberto Eco din „Limitele interpetării” (care apărea, pentru prima oară, doar în 1990). Revendicându- se, în mare parte, de la teoria şi opera semioticianului italian, cu toate că elimină noţiunea cititorului- model sau că minimalizează importanţa modurilor de producere a semnelor, Negrici combină cu mai mult sau mai puţin succes viziunile acestuia cu preceptele psihologiei moderne (în speţă, cele ale lui Piaget din 1961 – „Mecanismele percepţiei”), dar şi cu filosofia lui Merleau-Ponty (fenomenologia percepţiei). E vorba, la modul concret, de interpretarea făcută din prisma altei epoci. Astfel, opera e văzută nu ca formă, ci ca un câmp de posibilităţi, procesul fiind, desigur, acela de semioză deschisă. Pentru Negrici, studierea fenomenologiei raporturilor dintre operă şi cititor i se înfăţişează ca fiind prioritar, fiindcă acesta poartă mesajul operei prin epoci şi medii diferite, accentuând intensitatea receptării printr-o integrare contrastant-semnificativă a textului în cât mai multe contexte.

Conform principiului „cine-mparte, parte-şi face”, Negrici îşi adjudecă etapa neprofesionistă a literaturii vechi, aducând-o din zona semnificaţiilor latente în zona expresivităţii (texte destinate iniţial unor cu totul altor funcţii). Dacă nu putem vorbi despre un sistem teoretic, putem vorbi, în schimb, despre un sistem al lecturii. Dorinţa de înnoire, încercarea de a evita prejudecăţile se transformă, la Negrici, în mize teoretice, traductibile într-o economie a actului critic. Autorul „expresivităţii involuntare” înţelege arta sub forma unui proces de comunicare, fapt ce ne permite să-i încadrăm demersul sub umbrela generală a „semioticii”. Dacă structuralismul (şi acesta nu lipseşte din studiile lui Negrici, ba dimpotrivă) se ocupă de un model şi nu de fiinţa concretă a operei, semiologia respinge analiza operei ca structură semnificantă şi impune studiul istoriei interpretărilor punând-o (opera) în relaţie directă cu semnificaţia acesteia într-un proces de consum. Cu alte cuvinte, accentul cade pe raportul dintre forma şi deschiderea (posibilităţile de devenire istorică a semnificaţiei) operei. Efortul cel mai mare, spune Negrici, îl va solicita textul nedestinat a fi literatură, unde, neexistând o ambiguizare intenţionată de tip literar a enunţului, criticul e obligat să se folosească de contexte literare spre a-l face să pară încărcat de semnificaţii. Mai simplu spus, a interpreta înseamnă a găsi într-un mesaj alte mesaje noi, fapt ce obligă, din nou, criticul să se concentreze nu asupra expresiei, ci asupra conţinutului. Încercarea lui, spune autorul, nu ar propune decât organizarea intenţiilor formative din cadrul procesului receptării. Mai mult, a interpreta devine acelaşi lucru cu a stabili locul unui semn sau al unui grup de semne în contexte în care acestea capătă semnificaţii mai profunde, imposibil de descoperit printr-o raportare la un singur sistem de referinţă.

Cum valorile „joase” sunt produse ale schimbărilor de perspectivă, Negrici este convins că o „materie” nu este niciodată epuizată pe deplin. Restructurarea perspectivelor asupra formelor istorice consumate, interpretate altădată, va fi posibilă, crede Negrici, prin simpla antrenare în actul tranzitiv al noului bagaj de amintiri cu care timpul ne înavuţeşte. Criticul încearcă desprinderea acelor elemente ale textului care sunt în măsură să provoace o tensiune semnificativă atunci când sunt alese contexte de semn contrar. E uşor de înţeles de ce în aceste texte se face simţită o formă uşoară şi stranie de protocronism: atunci când compară proza populară veche cu textele suprarealiştilor, Negrici spune că „Astfel, într-o anumită măsură, prozele populare schiţează, în exprimare, ceea ce teoriile suprarealiste înţeleg prin supunere la funcţionarea reală a gândirii”. Evoluţia sensibilităţii artistice, dialectica modificării sistemului de aşteptări reprezintă factorii care permit emoţiei să semnifice prin blocarea regularităţii. Iată subtitlurile şi, totodată, sub-conceptele expresivităţii involuntare: Previzibilitatea expresiei, Formularea banală, Imaginaţia convenţională, Clişeu (Previzibilitatea), „Poetica” inactuală, Proza versificată, Naraţiunea de „larg consum”, Insuficienţa formală, Neîndemânarea profesională, Sub semnul amorfului, Structuri narative „imprecise”, Scriitura dificilă, Formularea „confuză”, Neputinţa modelării: stângăcii, neglijenţe, imperfecţiuni, Neputinţa dominării: grandilocvenţa, enormităţile, Neputinţa, Incompletitudinea – operele neterminate, nedefinitivate, întrerupte.

În procesul de definire a „expresivităţii involuntare”, Negrici sub-instaurează o demonizare a lui Lovinescu, în timp ce prefigurează un soi de angelizare a lui Călinescu. În acest sens, veleităţile avangardiste, am zice, ale lui Negrici sunt diminuate, înjumătăţite, fiindcă, dorind să înlăture prejudecăţile, criticul îşi construieşte o mare parte din argumentele pe baza acestor prejudecăţi, chiar dacă avertizează asupra necesităţii prevenirii tendinţelor de şablonizare în receptare. Cu toate acestea, preia de la Lovinescu problema dinamicii valorilor, fiindcă crede în reconvertirea, în plan sincronic, a valorilor resuscitate prin modificările aduse de timp în codul de referinţă a cititorului. Pe lângă acest tip de valori, Negrici identifică încă două tipuri de valorizare: valorile de adaos (figurile spiritului sau ale gândirii producătoare) şi valorile de convertire (schimbarea de funcţie ca condiţie a multiplicării valorilor expresive). Altfel spus, Negrici propune o istorie formalistă a literaturii – teoria schimbărilor de funcţie (a unui text) – literaritatea ca funcţie a textului, fiind principalul element al istoriei literare şi nu componentele literare. Dacă actul critic se realizează doar ca relaţie, spune Negrici, opera literară nu trebuie analizată în imanenţa ei, fiindcă ea există doar în relaţie cu un subiect. Impactul dintre două sensibilităţi este cel ce oferă structură operei. Chiar dacă declară că nu simte o atracţie faţă de „metode” (faţă de structuralism, de pildă), Negrici îşi face un obicei (deci o metodă) din suspiciunea conform căreia totul e susceptibil de conotaţie. Nu e vorba de structură, spune el, ci de structurare, fiindcă, şi aici se întoarce la Piaget şi Merleau-Ponty, nu percepem decât relaţii şi nu gândim decât prin raportare la un context. Percepţia înseamnă, iată, bombardarea obiectului cu ipoteze subiective. Platonic cu grad înalt, Negrici declară cu convingere că interpretarea reprezintă iluzia unei iluzii (iluzia cunoaşterii prin artă). Un studiu, după cum am arătat deja, funcţional, dar şi genetic, ciclul „expresivităţii involuntare” reprezintă, în cuvintele autorului, un „mic manual de educare a privirii care provoacă înnoirea”. Chiar dacă „lectura cu bucurie” îți arată cum poţi citi „ca” literatură un text care nu intenţionează să fie eficient din unghi artistic, Negrici îşi asumă, implicit, şi o anumită morală a culturii. O lărgire a ariei generale a lecturii „literare” îşi spune, printre rânduri, că scrisul în limba română e important şi nu literatura scrisă în limba română. Cu alte cuvinte, Negrici transformă „vocea activă” a literaturii într-una „pasivă”. Această tentativă de eliberare a obiectului reprezintă, în acelaşi timp, şi o respingere, după cum am mai spus, a tendinţei de instituţionalizare a schemelor perceptive, având în vedere nu structura pretins obiectivă a operei, ci structura raportului de consum. În acest sens, Negrici pregăteşte, pe teren autohton, spaţiul viitoarelor studii pragmatice, dar şi al celor post-structuraliste: „O iluzie nutresc acei teoreticieni care-şi închipuie că e posibil să reducem limba la un limbaj al semnelor, astfel încât un cuvânt să însemne un singur lucru”. Nu există, spune Negrici, un raport univoc între semnificat şi semnificant. În consecinţă, mesajele ce au, în mod aparent, o funcţie strict referenţială pot fi şi ele receptate artistic, datorită faptului că codurile noastre nu sunt o sumă de definiţii logice şi abstracte, ci, mai degrabă, dispoziţii emotive, gusturi şi obişnuinţe ale culturii, reprezentări subiective, prefabricate, previziuni individualizate ce dau naştere unui val de asociaţii semantice şi unor sugestii fonice confuze. Acestea primesc conotaţii incodificabile şi arbitrare, ce, la rândul lor, dau naştere unor scheme de înţelegere personală, subiectivă. Dacă, în perspectiva criticului, un text e un mecanism precis care invită la imprecizie, referinţa conceptuală poate da naştere unui impuls sensibil. Supunând textul unei lecturi teziste, Negrici mizează pe ambiguitatea, pe polisemia latentă a unor texte nebeletristice vechi.

Revenind la paradoxul prezentat la începutul acestui articol, vom spune că un alt motiv al contradicţiei inerente studiului lui Negrici, e acela că, fiind un demers ce se revendică, în principal, de la anumite teorii ale close-readingului (Formalismul rus, şklovskian; New Criticism-ul american: Northrop Frye, W. Empson; naratologia franceză: Genette, dar şi Sartre), studiul îmbină aceste „tehnici” cu anumite orientări de semn opus (distant-reading) – deschiderea (semiotica lui Eco), contextualizarea hermeneutică (gadameriană), prefigurările obişnuinţelor retorice şi ideologice à la Foucault -, colorându-le cu nuanţe „scientiste” (fenomenologia lui Merleau-Ponty, filosofia bergsoniană, antropologia culturală a lui Levi-Strauss sau psihologia lui Piaget). Întocmai operei, şi procesul de interpretare e determinat istoric, motiv pentru care recontextualizarea înseamnă reafirmarea principiului mutaţiei valorilor.

Aducerea unor texte în zona expresivităţii presupune, în subtext, un anumit misionarism şi, totodată, o morală pe care autorul şi le asumă. Odată cu Negrici, criticul se transformă dintr-un „ucigător” (G. Călinescu), într-un echipaj de „resuscitare”. Exerciţiile, posibilităţile de reconvertire sau revitalizare a expresivităţii, a literarităţii, a elementului artistic se concretizează în tensiunea dintre vechiul mesaj şi noul context. Apropo de lecţii învăţate, în ipostaza sa de critic non-conformist, Negrici învaţă şi aplică o ultimă lecţie: cea a marilor poeţi – „toţi marii creatori au încercat o organizare artistică, personală a mesajului, cu preţul ruperii sistemului relaţional prestabilit şi a temporarei neinteligibilităţi”.

Nu în ultimul rând, ca o consecinţă sau efect atât al incidenţei politicului în sfera culturii, cât şi a prestigiului criticii foiletoniste, „impresioniste” (elitismul estetist) din anii ’60 şi ’70 (o încercare de refacere a tradiţiei critice interbelice), studiile lui Negrici sunt simptomatice pentru starea istorică a disciplinei din acea perioadă. Dacă teoriile occidentale (lingvistice, sociologice, psihologice şi filosofice) puteau fi preluate şi aplicate relativ uşor în studiile literare de la noi, fiindcă tolerate de regim, excesul şi barochizarea abstracto- textuală specifică criticii universitare, academice pare să deschidă terenul pentru noua literatură a anilor ’80, fiind în acelaşi timp şi o altă variantă a re-interpretării, diferită de cea a re-valorificărilor marxiste. Pe jumătate pragmatist (fiindcă anti-cartezian şi anti-pozitivist) şi pe cealaltă jumătate pragmatician (fiindcă pune accentul pe procesul de contextualizare), Negrici propune un concept şi o cvasi-teorie literară în care se reconfigurează atenţia dinspre obiect înspre subiectul receptor, subiectul producător, dar şi înspre contextul receptiv. Pentru Negrici, literatura e un simplu construct şi valorile sunt perisabile. Odată cu imposibilitatea de a stabili limita dintre artă şi non-artă, literaritatea a devenit fluidă şi noţiunea de estetic şi-a pierdut relevanţa. Valoarea e, iată, relativă. Admiţând puncte de vedere contradictorii (inexistenţa unei intenţionalităţi auctoriale cu imposibilitatea de a accede la aceasta), conceptul „expresivităţii involuntare” nu e atât un concept teoretic, sau cel puţin nu unul solid, ci, mai degrabă, o încercare de a restabili raporturile dintre un text şi diferitele opinii critice emise asupra acestuia, în încercarea de a evita clişeizarea, monopolizarea şi banalizarea cunoaşterii din interiorul studiilor literare şi umaniste. Printre altele, i se poate reproşa lui Negrici şi faptul că nu descrie şi nici nu compară realităţile contextelor social-istorice ori culturale ale diferitelor epoci în care au fost produse şi receptate diferitele „scrieri” pe care le-a avut în vedere, dar din alt punct de vedere, volumele lui Negrici pot fi înţelese ca o reacţie naturală a intelighenţiei române: o foame pe care critica şi istoria disciplinei încep să le resimtă în acea perioadă ca urmare firească a lipsei unor constructe teoretice puternice (şi eliberatoare), altele decât cele ale realismului-socialist. Altfel spus, e vorba de o încercare de a recupera cât mai mult teren într-un timp cât mai scurt, efort inscriptibil, de altfel, într-o logică a unei politici culturale subversive, dar şi a unei economii critice specifice condiţiilor realităţii româneşti din anii ’60, ’70 şi chiar ’80. Eugen Negrici este, prin urmare şi prin excelenţă, un teoretician eclectic a căror studii au contribuit la dezvoltarea ştiinţei literare, „expresivitatea involuntară” reprezentând, pe de o parte, rezultatul unor eforturi depuse pe terenul pragmaticii textuale şi, pe de altă parte, în câmpul cercetărilor de estetică a receptării.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s