Florin Lăzărescu – Proza scurtă

Orice problemă, după cum ştim, poate fi „rezolvată” fie istoric (evolutiv), fie tipologic (structural), ambele abordări fiind, într-un fel sau altul, viciate de avantajele celeilalte. Or, e limpede că pentru a putea discuta, în interiorul graniţelor literelor româneşti, despre „problema” prozei scurte contemporane, trebuie clarificate câteva aspecte conceptuale, urmând, abia apoi, să procedăm la lămurirea chestiunilor metodologice. Spun asta pentru că, aşa cum afirmă Marius Chivu, cu diferite ocazii, istoria prozei scurte româneşti e, într- adevăr, una „austeră, paradoxală şi plină de excepţii”, ceea ce înseamnă şi că, taxonomic vorbind, criteriile de clasificare sunt prea numeroase (şi, adevărul fie spus, mai curând haotice) pentru a putea fi tranşate, aici şi acum, în mod clar ori definitiv. Cred, de asemenea, că, pentru a încropi o imagine (cât de cât) corectă şi coerentă asupra actualei proze scurte româneşti, trebuie, înainte de orice, să jetons un coup d’œil asupra respectivei tematici, atât şi aşa cum se poate ea întrevedea dinspre mediile academice/publicistice occidentale.

Simpla punere în balanţă ne întăreşte (reconfirmă) o mai veche convingere: Vestul agreează proza scurtă, o încurajează, ba mai mult o şi cinsteşte, exemplul cel mai la-ndemână fiind, desigur, Premiul Nobel acordat anul trecut canadiencei Alice Munro, autoare de proză scurtă. Estul – ceva mai reticent.


Sigur, motivele sunt, de cele mai multe ori, istorice, geografice ori politice, însă, e limpede că retardul culturilor/literaturilor minore a transformat, pe de o parte, modernismul – datorită presiunii (nevoii?) alinierii cu Occidentul – într-o piatră sisifică şi, odată cu el, romanul într-un adevărat (obsedant) Mit al modernităţii Canonice, elitist-estetizante.


Situaţia îmi aduce aminte de un banc: those who can’t do, teach and those who can’t teach, teach gym; Cu alte cuvinte, prejudecata sună în felul următor – cei care nu pot scrie romane, scriu proză scurtă, ca şi cum aceasta din urmă ar fi un soi de roman neterminat ori unul abia început.

Cu toate acestea, după cum arăta şi M. Ralea („De ce nu avem roman?” în Viaţa Românească din 1927), romanul a întârziat să apară la noi. Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, spune Ralea, erau dominate de nuvelă şi de schiţă (i.e. proză scurtă). Nu reiau aici argumentele sociale, economice ori psihologice ale lui Ralea, însă cert e că tradiţia (lipsa tradiţiei) a jucat un rol important. Citez în continuare un fragment dintr-un articol semnat de acelaşi Marius Chivu invocat şi mai sus:

„De obicei se debutează cu proză scurtă sau se scrie numai la începutul carierei, pentru ca apoi să se treacă definitiv la roman, un gen care se bucură, mai mult ca oricînd, de audienţă, deopotrivă publică şi critică. Acest lucru este valabil inclusiv la noua generaţie de prozatori: Sorin Stoica, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Bogdan Suceavă. Alţii, din generaţiile anterioare, au abandonat genul – ca Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Adriana Bittel sau Alexandru Ecovoiu; au inventat forme hibride – precum Radu Cosaşu şi, mai nou, Emil Brumaru; ori s-au apropiat prea mult de gazetărie – risipitorul Tudor Octavian, autorul unui volum de povestiri, Istoria unui obiect perfect (1981), absolut remarcabil. Rămîne de văzut dacă Radu Paraschivescu şi Liviu Bleoca vor continua cu povestiri, cît despre Răzvan Petrescu – maestrul incontestabil al genului la noi, un prozator scurt în linia unor Raymond Carver sau Woody Allen, uneori chiar mai bun decît ei – mă tem că pe umerii lui cade responsabilitatea de a continua, de a revitaliza şi de a salva onoarea pierdută a prozei scurte”.

Aceste argumente sunt parţial reluate în Cuvântul înainte al antologiei de proză scurtă pe care cronicarul a alcătuit-o anul trecut (la Polirom). Nu e prima (şi nici ultima) dată când cronicarul Dilemei alcătuieşte un volum/o antologie de proză scurtă.


Însă, cred în continuare, după cum am mai scris şi altundeva, că lipsa întinderii romaneşti reprezintă un avantaj prin aceea că tensiunea epică trebuie menţinută în mod constant, obligându-l pe scriitor să-şi calibreze fineţea şi supleţea artei narative.


Ceea ce, de-a lungul timpului, a apărut ca o problemă centrală, atunci când s-a discutat despre nuvelă, a fost problema timpului (timpul scrierii, timpul lecturii, timpul povestirii, timpul poveştii). Cu alte cuvinte, capacitatea unui text (a unei proze scurte) de a capta şi a menţine atenţia unui cititor reprezintă, pentru noi, specialiştii, o strategie, atât a autorului, cât şi a textului – acel captatio benevolentia. Asta pentru că ambele părţi (scriitori – cititorii) pleacă de la premisa conform căreia scrisul, respectiv lectura reprezintă modalităţi de îmbogăţire a vieţii. De ce insist? Pentru că timpul (scrierii, lecturii) reprezintă un element esenţial al povestirii (al nuvelei, al prozei scurte), dată fiind lungimea acesteia. La fel de important, deci, ca acel captatio iniţial e şi finalul – dénouementul. Mai simplu spus, proza scurtă mizează, pe de o parte, pe prezentarea unei stări de fapte iniţiale şi, pe de alta, pe rezolvarea/răsturnarea neaşteptată a acelei situaţii. Într-un anume sens, toate textele de proză scurtă încep, impropriu spus, in medias res, ca şi cum lectura a fost începută cândva, undeva în trecut şi tot ce ne rămâne nouă de făcut e să vedem cum se termină, în fond, episodul/scena respectivă. Sau cum se continuă?

Să vedem însă cum defineşte Frédérique Chevillot proza scurtă:

„Une nouvelle, c’est une partie de l’actualité, une information, un événement, un fait divers, un scoop. Une nouvelle, c’est une annonce, un avis, un communiqué, une dépêche, un message, un tuyau, une chronique. Une nouvelle, c’est aussi une communication, un exposé, une leçon, une lettre, une missive, une correspondance. Une nouvelle, c’est encore une nouveauté, un inédit, une création, une innovation, quelque chose d’inconnu, d’original, de neuf, d’inattendu, d’inhabituel, de jamais vu, de sans précédent… Mais, une nouvelle, c’est aussi un récit, une narration, un compte rendu, une légende, un mythe, un mensonge, une histoire, un bruit public, une rumeur, un on-dit et/ou un non-dit… Une nouvelle, c’est encore un conte, une fable, un exemple, un fabliau, un lai, une historiette, une anecdote, une scénette… Une bonne nouvelle, c’est une aubaine, un bonheur, une chance, un heureux événement, un miracle, un coup d’éclat, un exploit… et c’est aussi la Bonne Nouvelle, la bonne parole, qui peut devenir le prêche, le sermon, l’homélie… Une mauvaise nouvelle, c’est un contre-temps, une crise, un accident, une calamité, une catastrophe, un drame, un malheur, un coup du sort”.

Bineînţeles, nu putem vorbi despre povestire, despre nuvelă, fără să vorbim despre studiile lui René Godenne (La Nouvelle française, Presses Universitaires de France, 1974; Études sur la nouvelle française, Slatkine, 1985; La nouvelle, H. Champion, 1995), Vincent Engel (Le genre de la nouvelle dans le monde francophone au tournant du XXI siecle, PHI, 1994) ori Jean Paul Aubrit (Le conte et la nouvelle, Armand Colin/Masson, 1997), însă timpul şi spaţiul nu ne permit să intrăm acum în detalii. Din punct de vedere normativ, putem vorbi despre o poveste scurtă, o naraţiune bazată pe un subiect restrâns, o diegeză rapidă şi, de regulă, o întâmplare relatată (având, prin urmare, mărci ale oralităţii). Chevillot completează această definiţie, preluând de la Daniel Grojnowski3 încă un element – nuvela, crede el, e destinată cititorilor adulţi.

Istoria prozei scurte, în Franţa, începe undeva în Evul Mediu, trece prin Marguerite de Navarre, apoi prin perioada spaniolă, ajungând la La Fontaine sau Perrault; Voltaire, Balzac, Dumas, Georges Sand, Maupassant, Flaubert, Stendhal, Zola, Hugo, Gautier, Nerval, sfârşind, în ceea ce ei numesc, perioada englezească.

  • Istoria prozei scurte româneşti? Câteva liste (cea a lui Ralea): I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Nicolae Gane, Delavrancea, I. Al. Brătescu- Voineşti şi Emil Gîrleanu.
  • Alta (de data asta Manolescu): Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Sorin Titel.
  • Încă una (M. Chivu): Anton Holban, Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Dan-Silviu Boerescu (coordonator/antologator), Răzvan Petrescu.
  • Ultima: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, Mircea Eliade, Ştefan Bănulescu, Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Dora Pavel.
  • Volume colective: oZone Friendly (coord. O. Nimigean, T, 2002), Respiro (coord. Mona Mamulea, Dacia, 2003), Cartea cu bunici (volum caritabil, coord. Marius Chivu, Humanitas, 2007), Răcani, pifani şi veterani (coord. Radu Paraschivescu, Humanitas, 2008), Poveşti de dragoste la prima vedere (coord. Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2008), Iubire 13 (coord. Marius Chivu, ART, 2010), Intelectuali la cratiţă (coord. Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2012), Martor, Muzeului Ţăranului Român, 2007, Prima dată, 9 vol., ART, 2009-2013, Poveşti erotice româneşti (coord. Magda Mărculescu, TREI, 2007), Bookătăria de texte şi imagini. Povestiri şi ilustraţii pentru copii (coord. Florin Bican, Clubul Ilustratorilor & Faber Studio, 2009), Steampunk. A doua revoluţie (coord. Adrian Crăciun, Millenium Books, 2011), Romania Noir. Povestiri mystery & thriller (coord. George Arion & Bogdan Hrib, Crime Scene, 2011), Venus. Povestiri erotice science fiction (coord. Antuza Genescu, Eagle, 2011), Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (coord. Oliviu Crâznic, Millenium Books, 2012), Anunţuri mortuare în Re major (Claun Grup, Limes, 2008), Antologia prozei scurte transilvane actuale (2 vol., coord. Ovidiu Pecican, Limes, 2010), Ochelarii de fum (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Cartex, 2011) şi Alertă de grad zero (coord. Igor Ursenco, Herg Benet, 2011).

Scriitorii contemporani (de la noi şi de aiurea) ne arată ceea ce e ascuns şi devalorizat într-o societate modernă a consumului, îndreptându-ne atenţia dinspre lucrurile cronofage, înspre aspectele cărora nu le acordăm timpul de reflecţie necesar.


Pentru Florin Lăzărescu istoria e un pretext, spaţiul un accident, iar comunismul un decor. Pe prozatorul F.L. îl interesează doar personajele, psihologia, trăirea fenomenologică interioară şi întrebările existenţiale. Pentru scriitorul ieşean, realul, adevărul şi biologicul sunt doar trepte ale ficţiunii, ale esteticului, ale literaturii. Atunci când evocă nimicuri, lucruri mărunte, cotidiene, autorul invocă, în fapt, existenţa şi, aş îndrăzni să spun (spre amuzamentul unora), Fiinţa, însă, atenţie, o face ca un om al vremurilor sale, fără patetisme, fără a cădea în desuetudine, întocmai unui Socrate postmodern.

florin_lazarescu1

Viziunea fotografică, gravitatea însoţită la tot pasul de frivolitate reprezintă două dintre particularităţile scrisului său.

Paradoxal, scriitura lui F.L. se învârte între formula „artei de dragul artei” şi repudierea indirectă a esteticului. Perdeaua de realism este trasă peste efervescenţa unor stări, fără îndoială, poetice, însă prozatorul stăpâneşte capacitatea cântăririi necesarului (episoadele ce compun acţiunea), suficientului (veridicului) şi semnificativului (magicul/miraculosul). Detaliile scenografice completează stilul său cumpătat (concentrat) pliat, de altfel, pe efuziunile psihologice/ sufleteşti ale personajelor. Lăzărescu reuşeşte să menţină viu caracterul enigmatic al prozei, fără a viola însă coerenţa naraţiunii, astfel încât dimensiunea autentică (vag autobiografică) transformă experienţa (întâmplări şi situaţii banale) în existenţă (în evenimente à la Badiou). Lăzărescu scrie despre stări şi sentimente ce acoperă zone ale absurdului, ale ontologicului, toate coagulându- se în estetica unui sublim minor, raţiune pentru care putem vorbi despre un scriitor al senzaţiei, al atmosferei, un autor de tragi-comedii (un soi de comedii-negre).

Lampa cu căciulă e ultimul volum de proză scurtă publicat de Florin Lăzărescu (conţine 10 povestiri). Dac- ar fi să ne luăm după autor, e, în fapt, primul. Nu am reuşit să intru în posesia cărţii publicate în 2000 la Editura Outopos din Iaşi, Cuiburi de vîsc, care ar fi, din punct de vedere al istoriei literare, volumul de debut (distribuţie proastă, tiraj mic). În schimb, Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri (din 2003) publicat online, cu o prefaţă de Dan Lucian Teodorovici, pe Liternet e încă uşor accesibil (chiar dacă, grafic vorbind, coperta e la fel

Iată, deci, volumele de proză scurtă. Sigur, faptul că unele poveşti au trecut şi în romanele sale, ori că unele romane pot fi citite ca o colecţie de proze scurte nu înseamnă că le putem pune şi pe acestea la socoteală. Iată ce spune, de pildă, Bianca Burţa-Cernat:

„ […] prozator dotat cu o anumită virtuozitate, capabil să acceseze şi registrul prozei ludice, ironice şi intertextuale, şi registrul „minimalist“, cotidianist, şi pe acela al unei proze fantasmatice, structurate de întortocheate scenarii metafizice. […] esenţială este plăcerea de a povesti, pe care autorul nu şi-o reprimă nici un moment. O sumedenie de poveşti şi de „povestaşi“ se aglomerează aici; simplificînd, s-ar zice că romanul creşte de fapt din acumularea mai multor povestiri”.

Am putea sugera că prozatorii debutaţi în prima jumătate a anilor 2000 reprezintă exact ceea ce au însemnat scriitorii generaţiei ’70 (Sorin Titel, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu etc.), în raport cu neomodernişti şi postmoderniştii noştri – o relaxare, atât stilistică, cât şi tematică. Dincolo de estetismul, dincolo de textualismul anilor ’80, pe de o parte, şi, dincoace de reportajul (mai degrabă politico- social) nemediat al biografismului anilor ’90, pe de alta, literatura tinerilor prozatori debutaţi, cum ziceam, în jurul anului 2000, e simptomatică pentru procesul de (re)normalizare a prozei române contemporane. S-a vorbit foarte mult despre „minimalism”, „mizerabilism” şi „microrealism”, şi pe bună dreptate. Să nu încurcăm însă borcanele. „Mizerabiliştii” se aproprie mai degrabă de acel filon al 2000-ismului ce continua formula autobiografică, mergând, astfel, înspre autoficţiune. În cuvintele Adrianei Stan, „eroii lor (n.m. Lăzărescu & co.) neexcepţionali, uneori loseri, venind oricum din lumea cea adevărată, de umplutură, stilul alert-cinematic, placat pe dinamica dialogului, plus dozele ataşante de umor şi bonomie, au construit un tip de artă realistă mai comestibilă, cel puţin, decât «realismul» noului cinema românesc contemporan, deconstructiv şi neiertător cu obişnuinţele publicului comun. La vremea respectivă, acel microrealism literar a reprezentat, totuşi, varianta mai soft a prozei douămiiste”. Microrealismul, în schimb, mizează pe un real construit din tuşe scurte, groase, expresioniste – scurt şi la obiect – o proză, dacă vreţi, ergonomică.

Textul (Lampa cu căciulă) e exemplar construit, cu simetrii à la Rebreanu, însă cu o tehnică nu narativă, ci mai degrabă cinematografică, aducând aminte de realismul crud din povestirile lui Preda, redat nu doar prin dialoguri înregistrate (şi transcrise) parcă cu reportofonul, ci şi prin intermediul detaliile ce oferă senzaţia unor coloane de susţinere – nici vorbă aici de elemente prolix- decorative. Mai mult, personajele vii (chiar dacă puţine), redate printr-o tehnică, aş zice, behavioristă – gesturi ale căror însemnătate e întrecută numai de profunzimea intuiţiilor sale psihologice -, completează atuurile prozei lăzăresciene. În răspăr cu primele volume de povestiri, Lăzărescu a renunţat, în ultimul, atât la cadrul urban, limitându-se la universul rural (şi bine a făcut), cât şi la rama metatextuală.

Aş reţine, însă, următoarea reflecție:

„Regizorii şi scriitori «se fură» între ei, fac schimb de perspective, îşi împart publicul. Filmul, însă, nu are destul timp pentru a zăbovi asupra nuanţelor, se grăbeşte să ajungă la final, să-ţi demonstreze ceea ce şi-a propus. Întotdeauna vor exista oameni interesaţi de nuanţe, oameni capabili să sesizeze diferenţele care dau sens existenţei”.


Practica istoriei orale nu mai e aceeaşi în era digitală. Rolurile tradiţionale (intervievator, arhivist etc.) nu mai sunt azi distincte, fiindcă, printre altele, globalizarea a transformat personalul, intimul în ceva ce ţine de domeniul public. Accesul nemediat şi instantaneu al publicului la sfera privată implică, bineînţeles, anumite aspecte de ordin moral. Cu alte cuvinte, era digitală a transformat istoria orală dintr-o practică, într-o problema teoretică, filosofică.


Mai există un aspect important care, cred, trebuie semnalat. În epoca digitală informaţia e redată pe ecrane – o suprafaţă plată (aş zice nivelatoare) care suprapune texte, imagini, videoclipuri şi sunete, toate cântărind acum, ca niciodată, la fel de mult. Partea bună e că literatura (ca filmul, desigur) poate să reproducă această multidimensionalitate, această suprapunere de informaţii la fel de sugestiv cum ar face-o ultimul gadget tehnologic. Unde vreau să ajung cu asta? Una din cele mai mari gafe pe care cultura orală le-a săvârşit e faptul că a pus un accent covârşitor pe vorbitor ignorând, aproape în totalitate, ascultătorul, pe când tradiţia sau cultura scrisă a realizat importanţa ascultătorului (cititorului) destul de repede (pe scală evoluţionistă). Iată – literatura ne ajută să empatizăm, să ne identificăm cu ceilalţi, fiindcă ştim că literatura nu presupune doar a scrie (a vorbi), ci şi a citi (a asculta). Cu alte cuvinte, prin povestire (şi ascultare/citire) realizăm sau recunoaştem în celălalt un alt eu. Aşa cum informaţia, în era digitală, mizează pe transmiterea audio-vizuală (deci pe o anumită estetică), aşa şi literatura (povestirea) miza (şi o face în continuare) pe anumite strategii estetice. Cumva, Florin Lăzărescu intuieşte toate aceste lucruri, motiv pentru care crede, cu toată convingerea, în forţa povestirii.

Mai e, cred, un motiv care ne îndreptăţeşte să facem această apropiere. Modul în care Florin Lăzărescu alege să rescrie poveştile sale ne duce cu gândul la tradiţia orală şi la modul în care aceasta funcţiona (supravieţuia) – prin intermediul variantelor/versiunilor (combinaţia elementelor constante cu variaţiunile) – şi, mai în glumă, mai în serios, la faptul că volumele sale de proză scurtă (mai ales în varianta lor electronică) seamănă cu nişte ediţii sinoptice. Iată, probabil, unul din motivele pentru care autorul nu se teme de acuza de a nu fi original, mizând, mai degrabă, pe autenticitatea scrierilor sale – personajele sale putând fi, de cele mai multe ori, acuzate de a fi martori-autişti (în sensul bun al expresiei).

Problema oralităţii e bine exemplificată în „Ursoaica Lili şi Balena Goliat”, cu atât mai mult în secvenţa iniţială. Fiind, în fond, o parabolă, textul relatează o pseudo-poveste-de-dragoste, o idilă. Lăzărescu pune în scenă, în cheie ironică, nu fără naivitate însă, un mit trubaduresc în care seducţia este realizată, cum altfel, dacă nu prin arta cuvântului. Dincolo de structura şi elementele de basm, ironia este aici cu atât mai fină cu cât, stilistic vorbind, diegeza funcţionează într-un registru arhaic/regional. De altfel, toate povestirile sunt construite în baza şi, de ce nu, împotriva unor mituri (iudeo-creştine, păgâne, seculare, literare, cinematografice).

În loc de concluzii, câteva consideraţii:

• „Dacă e vorba de o povestire, este cumva mai simplu – în cîteva zile am deja structura. Întotdeauna am în cap o structură de poveste, nişte personaje, întîmplări şi scene creionate. În linii generale, ştiu de fiecare dată de unde plec şi unde vreau să ajung, însă inventez, inovez foarte mult în momentul în care scriu”.

• „Nu despre copilărie, nu doar despre comunism, nu despre viaţa sărăcăcioasă de la ţară (cum anticipez că vor sări mulţi), ci despre bucuria de a fi viu, de a fantasma, de a găsi o noimă aproape magică într-o realitate de regulă absurdă”.

• „Ştiu să fac tot ceea ce îmi cere miza poveştii pe care mi-am propus să o spun. Ar fi stupid să mă apuc de descrieri de natură sau să pretind că n-am ieşit un an din bibliotecă pentru a putea povesti lumea văzută prin ochii unui copil, aşa cum se întîmplă în «Lampa cu căciulă»”.

• „La un anumit nivel, volumul lui Florin Lăzărescu este un puzzle al vîrstei copilăriei în care naivitatea şi curiozitatea, cruzimea şi comicul copiilor contrastează cu oboseala trecutului care-i apasă pe cei bătrîni. Umorul şi nostalgia merg mîna în mînă […]”.

• „Pe mine mă interesează un anumit gen de personaj, acea naivitate, candoarea aceea cu care priveşte existenţa, specifică şi copilului. La un moment dat ajungi la treizeci de ani şi crezi că ştii totul, că ai învăţat totul, ai principii şi se şterge lumea din jur. Pe cînd un copil o priveşte aşa cum e ea, cu o anumită magie. Sînt şi oameni maturi care o privesc aşa şi acesta este personajul care mă interesează”.

lampa-cu-caciula_1_fullsize

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s