– Nada, love!

I love to talk about nothing. It’s the only thing I know anything about. Deși pare greu de crezut, cugetarea nu-i aparține lui Seinfeld. Mai important decât proprietatea e motivul invocării ei. Nothing, nimic, nada – cuvinte ce acoperă realități semantice dintre cele mai eterogene precum generozitatea (nu face nimic), ambiția (totul sau nimic) ori modestia (știu că nu știu nimic). Ce se întâmplă însă atunci când substituția e completă? Ce se întâmplă atunci când nimicul ajunge să înlocuiască totalitățile surogate?

andrei-dosa

            Charismatic Poetry.

Un răspuns ni-l oferea Hemingway într-o povestire publicată în ’33. Un altul ni-l oferă acum Andrei Dósa. Spun asta pentru că soluția mimează, chiar dacă cu alte scopuri, gestul prozatorului american, amorul luând locul nimicului: „Amorul nostru carele ești în amor,/ amor numele tău, amor împărăția/ ta, amor voia ta, precum în amor,/ așa și pe amor. Dă-ne nouă astăzi/ amorul nostru cel de toate zilele/ și ne amor nouă greșelile noastre,/ precum și noi amor greșiților/ noștri, și nu ne amor pe noi în/ amor, ci ne izvbăvește de amor,/ pues amor. Slăvă ție, dragoste/ plină de dragoste, dragostea fie/ cu tine”. Chiar dacă nu e prima dată când rescrie elogiul iubirii, Dósa își deschide volumul cu această odă existențială și s-ar părea că amorul reprezintă singura soluție în fața nimicniciei vieții, dar și în fața nimicurilor de zi cu zi. Registrul devine, în schimb, eclectic și aș cârcoti zicând că avem de-a face cu o ediție bilingvă (romgleză), însă, din fericire, poliglotia trădează o parte din mizele și atuurile sale poetice. Pentru Dósa, glosolalia e taman talentul scriitorului care știe să „scrie cu o limbă de foc”, capacitatea poetului de a se reîntoarce mereu „la începutul poveștii”.

            Tineri poeți în apartamentele din New-York, ultimul etaj

Dacă n-au făcut mare lucru, discuțiile din jurul generației 2000 au stabilit totuși influențele și vârfurile, identificate și confirmate, atât de scriitori, cât și de critică. Puține sunt numele care să-l fi ocolit pe Dósa, figură tentaculară care absoarbe câte ceva din cei cu care dialoghează. De la tânărul Bogza preia critica socială; de la celălalt Geo, Dósa împrumută madrigalul răsturnat; de dubletul Naum-Mazilescu aduc aminte construcțiile imaginare; Attila József e cel care-l învață tainele metaforelor concrete („Dimineața am mintea aerisită ca un patio”); influența lui Mircea Cărtărescu e prezentă prin amestecul de real, livresc & fantastic; de la Mircea Dinescu sunt figurile alegorice – moartea folosește gillette; ca la Ioan Es. Pop, New-York-ul e fără ieșire; membrii Familia D. sunt emulii Familiei (Cristian) Popescu; plecând de la Sociu își modulează atitudinea; jocurile stilistice fac cu ochiul unui Coman și e limpede că Vlad Moldovan emană același tip de sensibilitate.

Exersând pe marginea trendurilor generaționiste, Dósa a reușit nu doar să sintetizeze atitudinea minimalist-cotidiană și neoexpresionismul cu vizionarismul unor Komartin, Manasia ori Vancu („uneori oamenii au nevoie de asistență/ când fericirea se termină”; „vopsesc în culori de război/ fețele statuilor/ din insula paștelui”; „copiii au desenat pe asfalt/ uriași urcând dealuri înflorite/ cu pești mari în brațe”), ci și să adauge, în spiritul autenticității, o nouă transcendență de tip existențial. Un poet și un volum care, deși declară că nu vrea nimic, crede că merită totul. Oricum, ușor nu poate fi să gestionezi și să depășești copleșitorul ansamblu poetic amintit.

376827

Lucrurile sunt, bineînțeles, mult mai complexe și, generalizând, am face o nedreptate, însă formulele poetice de după 2000 sunt multe și, tocmai de aceea, slabe. Nu-l putem acuza pe Dósa de oportunism într-o epocă a individualismului și a producțiilor de nișă, de vreme ce ecuația, simplă și directă, spune cam așa: câți poeți, atâtea formule. A alege una e ca și cum ai alege cu ce vedetă să-ți înșeli logodnica pe care n-o ai.

În schimb, majoritatea celor din prima jumătate a douămiismului au discreditat tendințele celorlalți prin înălțarea propriilor habitudini la nivel de paradigmă literară. De aici poezia care, încă din titlu, se definește ca un non-discurs, funcționând în baza unei logici provenind dintr-alt regn decât cele familiare, o poezie care își testează, la modul mucalit, limitele și afinitățile. Spre deosebire de cei mari, juniorii au făcut un pas în spate, și-au tras respirația după manifestele milenariste, punând o barieră între ei și noile tipuri de expresivitate. Fie că e vorba de ecranul calculatorului („ca atunci când încerci să câștigi/ la un joc video/ pe juma de ecran bulit”), fie că e vorba, pur și simplu, de o distanță auto-ironică, aceștia și-au pus repede numele pe hartă, având parte de un level-up. Îi putem suspecta cel mult de experimentalism și tendințe avangardiste.

            Ghemuit în hyperspace


Un imaginar ferm conturat, traversat de o tonalitate viguroasă concretizată în expresii eliberatoare, susţinute de o migăloasă structură arhitectonică – completate de un onirism extrem de diluat. Acestea sunt principalele resorturi estetice de care dispune poetul la această oră. Când visează, Dósa ia lumea în posesie, intrând într-un spațiu al libertății în care oamenii nu mai joacă roluri, măștile fiind lepădate. Pelicule subțiri marchează graniția dintre cele două lumi: „am întâlnit fete într-un film mut”. Moment tipic al tranzacției suprarealiste, finalul poemelor trădeză un ritual surprinzător care, din păcate, nu prea lasă loc nuanțărilor.


Retras într-un spațiu protector din care poate fantasma liniștit, lumea încetează a mai fi o scenă de teatru, el însuși nemaitrăind asemenea unui mare, dar de nerecunoscut cascador: „mă reped la tine cu vorbe și gesturi/ care nu sunt ale mele”. Ghemuit între aripile de sticlă ale ușii rotative, ghemuit lângă mașina de spălat vase, ghemuit, mai nou, pe banchetă, Andrei Dósa se va întoarce mereu în colțul din care proiectează nu doar destinul său de creator, ci lumea întreagă, uneori chiar infinitul. Într-o notă despre așa nu-ul poeziei, Pound definea imaginea: „that sense of sudden liberation; that sense of freedom from time limits and space limits; that sense of sudden growth”: definiția cea mai scurtă a poeziei lui Dósa.

Excesiv, lipsit de măsură, individ hipersensibil aflat într-o stare perpetuă de urgență, rezident al centrului lumii, existând încă dinainte de Big-Bang, nimic nu-l oprește pe poet să zboare până la lună. Nimicul, adică propria-i pasivitate: „eu îmi iubesc acțiunile/ dar le văd doar din perspectiva celui care stă”.

Andrei-Dosa__American-Experience__973-23-3029-6-785334246303

Prea mult zgomot pentru nimic.

Moment în care aș puncta, totuși, câteva din defectele volumului. Faptul că decupajul următor – „locuiește în casa năpădită de alge/ bine/ asistență/ îl întreabă cineva ce mai face/ tăcere” (titluri extrase din cuprins) – poate trece drept poem devine îngijorător, fiindcă, așa cum se întâmplă uneori și la Dmitri ori la Coșa, versurile lui plutesc uneori la limita ilizibilității. Cu toate că obscuritatea e intenționată și dificultatea e artificial-construită, țin să precizez: dacă e complicat, discursul nu devine și interesant; dacă e inteligent, nu înseamnă că e și poetic. Evident, metaforele pot provoca turbulențe, însă nu turbulența în sine e scopul metaforei. În cel mai rău caz, o metaforă bună te pune pe gânduri, fără să atragă atenția în mod deliberat asupra distanței pe care o cască între elemente: „razele străbat ochiurile țesăturii/ ca și cum acolo/ unde nu e ea/ ar exploda de extenuare/ câte un soare”.

            Luceafărul 2.0.

Punctate de pauze de respirații sau de țigară, poetul redă voiaje și voaiaje extravagante ce transformă personajul principal, cu mai mult sau mai puțin succes, fie într-un Luceafăr, fie într-un Peeping Tom. De regulă, personajul lui Dósa e un poliglot Pan-Atlantic, oarecum elitist, pentru care ceilalți, inclusiv membrii familiei, sunt niște idioți de piatră legați de TV. Un junky domestic („dulce-i bongul de acasă”) ce cunoaște prețul banilor. Un om nietzschean cu reacții pavloviene care nu se poate integra nici în ego-mediatizarea, nici în violența teroristă ce colorează viața societății americane. Asta până acum. Odată cu acest volum, cea care contează e vocea interioară. It’s all about finding yourself in a mental space: „tu vei fi aici mereu/ vei fi mereu la fel de monotonă/ voce interioară”.

            Rapeman.

Noua sa carte de poeme atent construite – una din cele mai bune din poezia tânără, dacă luăm ca reper volumul-bornă din 2010 al lui Duțescu – impresionează atât prin proiectarea unei iubiri răsturnate (parafilia e la ea acasă), cât și prin configurarea unui nou corp digital. Scris ca un mecanism de coping existențial, volumul se citește ca un experiment avangardist dirijat de o brutalitate omniscientă, secondată, nu o dată, de atenția unui procuror, mai ales atunci când compune scenele de violență. Camuflându-și viziunile despre poezie, viață și moarte sub locul comun al unei tragice povești de iubire, Dósa se ferește de acuzele de abstractizare, scoțând la iveală exact ce trebuia pus la vedere: un talent autentic.


Empson și-ar scuipa în palme la câte tipuri de ambiguitate ar putea găsi aici, fiindcă, structural, poemele lui Dósa fac mai multe lucruri – în unele, culorile monitorului pâlpâie în ochii ei când se gândesc la plăcere, pe când în altele, se gândesc doar la degradare, fiindcă „nu poți scoate pe cineva din starea asta cu imagini”. Ce le unește și le face deopotrivă remarcabile e altceva: „aș vrea ca perspectiva mea și a ei să se contopească” „până o să fim în același timp câinii, camionul și cel care privește”, scrie Dósa. Motiv care n-a mai apărut în lirica noastră, nu așa pregnant în orice caz, de la Nichita Stănescu încoace, acela al „ochiului «gol pe dinăuntru/ ca un tunel», prin care privirea devine una cu ceea ce este privit”, nota Manolescu. „Omul nu mai este singurul care privește. E privit la rândul lui de lucruri”.


Să cunoști moartea din interior, să locuiești nimicul și să scrii apoi despre el. Asta e Nada: un show de ireverență poetică și potență lirică. O poezie ambițioasă ce pariază nu doar pe nuanțele vieții, ci și pe revelația gravă a absurdului.

image-2015-05-26-20189084-70-nada-andrei-dosa

Surf ori Nada. Always love.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s