New Games

Dumitru Vlad, Save Point, Casa de Pariuri Literare, București, 2015

 

„Divigațiile onirice, cu aparență de delir dement” îndeplinesc „întocmai programul de a surprinde realitatea imediată a spiritului, hazardul interior”, realizată, între altele, prin „confuzia constantă între cele trei regnuri, animal, vegetal și mineral”. Dacă n-aș fi citat din G. Călinescu (tranșând despre Urmuz), aș fi putut la fel de bine să redau cele câteva sentințe, renunțând la ghilimele, pentru a caracteriza, în câteva rânduri scurte, poezia debutantului Dumitru Vlad („Moartea sare coarda în fața blocului/ cu-n rânjet pe față/ face flipuri, tumori, agrafele-i joacă/ un fluture se oftică pe cineva,/ de la etaj urlă,/ praf prin gene.”). Într-adevăr, Vlad Moldovan recomandă poezia mai tânărului său coleg citind-o în același spirit ludic, astfel încât „reflecțiile și jocul în zig-zag, toate tribulațiile minunilor cotidiene” reușesc să ne ofere „ocheade în anima sa copilăros-inocentă și exotică” (ultima copertă). O carte de versuri, iată, ce denotă o orientare clar antiexistențialistă în care burlescul face casă bună cu absurdul și miraculosul uneori à la Gellu Naum („Traversez culmile alb-lucioase/ cu privirea, la pas,/ vertebrele se conturează vag submerse./ cărarea pavată perfect/ luni întregi de yoghini bronzați”), alteori în maniera lui Bogdan Ghiu („Nici cifrele nu mai știu de ele/ Un 9 își îndreaptă spatele îngenuncheat/ În rugăciune 2./ Un 5 își dă jos nedumerit pălăria/ orbind chelios panoramic”).

Într-o poezie a hazardului (aleatoriului) care funcționează pe principiul permutărilor și a combinațiilor, limbajul e înțeles întocmai unui cod-metaforă ce manipulează informațiile accesibile prin intermediul unor algoritmi (seturi de procese). Poezia se reduce la mașina capabilă de a produce o varietate aproape infinită de expresii pornind de la un număr foarte mic de exemple – cybertext. De altfel, trebuie să recunosc că mai toate poemele din volum par a fi generate la fel de haotic ca strofa citată mai jos. Dramatizarea vizuală a disfuncționalității – care poate fi împărțită, spune Marie-Laure Ryan, în patru categorii: politică, ludică, experimentală și accidentală – are o lungă tradiție în literatura occidentală: de la zarurile lui Mallarmé la caligramele lui Apollinaire, de la experimentele avangardismului (în special tehnica cadavre exquis) la ideogramele lui Pound, de la ready-made-ul lui Duchamp la mișcările/grupările/școlile precum Fluxus, Oulipo sau L=A=N=G=U=A=G=E poetry și, în sfârșit, de la scrierea necreativă a lui Kenneth Goldsmith la poetica digitală a lui Glazier. Chiar și așa, codework poetry are deja o istorie semnificativă, certificatul de naștere înregistrând anul 1959 ca momentul apariției textelor scolastice ale lui Theo Lutz (arhivarea și generarea randomizată a unor cuvinte extrase din Castelul lui Kafka). Cu toate astea, două sunt referințele care încadrează, în mod adecvat, genul proxim al propunerii lui Dumitru: Cent Mille Milliards de Poèmes (1961) semnate de Raymond Queneau, unul din inițiatorii mișcării Oulipo și generatorul de scrisori de dragoste al lui Cristopher Strachey din 1952, program ce genera texte cu formă fixă bazate pe un algoritm precis folosind o bază de date specifică – încă poate fi accesat online.

Oricât de excentrice ar părea în raport cu instituțiile poetice stabile, post-proiectele (postumane, postironice, postcritice) sunt și vor rămâne, în fața experimentelor virtuale, la fel de amish cum erau odată versurile din Moartea căprioarei față de strigătele ginsbergiene. Deși publicațiile nord-americane vorbesc deja despre o literatură a post-internetului, categoria e nefuncțională la noi, fiindcă nu acoperă nicio realitate artistică. Literatura digitală reconfigurează, din fericire, nu doar sensurile și locul literaturii proaste în cadrul mai larg al pieței de carte, ci și mizele centrale ale unor practici culturale efectuate în cadrul unei economii informațional-cognitive, interogând, nu pentru ultima oară, utilitatea unei tradiții fondate, după cum știm, pe meta-suspiciune. Cu toate astea, nici nu e așa surprinzător faptul că, sub greutatea acestor imense presiuni social-tehnologice, poezia tânără nu mai pariază (nici din inerție istorică, nici din impulsuri inconștiente) pe radicalitatea experimentelor, pe stilistici și tonalități stridente. În linii mari, aș zice că literaturii electronice îi lipsește tocmai această conștiință a propriei convenții generice, precum și atitudinea critică față de tradiția și condiția propriei materialități, deficit ce s-ar putea dovedi a fi util poeziei „analogice”.

Dimensiunea anti-interpretativă a literaturii ergodice (cum o numește Espen Aarseth) e mai mult sau mai puțin compensată de capacitatea și, de cele mai multe ori, de obligația receptorilor de a participa, în mod creativ, la activarea unui eveniment și a unei experiențe literare, cititorul devenind acum un utilizator și, s-a tot repetat, un candidat eligibil pentru titlul de co-autor. Fără a invita la hermeneutică, lirica digitală semnifică (întocmai Digital Humanities), în această linie argumentativă, un atac asupra spiritului critic și a sociabilității literare. De când ne-au arătat că poeziile au ceva esențial de spus despre identitate, rasă, gen, colonialism ori globalizare, studiile literare au devenit (la fel ca poezia) extrem de irelevante ori fragile metodologic – tocmai pentru că aveau prea multe de comunicat despre lumea din afara lor. Din vremuri aproape imemoriale, visul ecumenic și, totodată, coșmarul cenzurii literare îl reprezintă unul și același ideal – depășirea propriilor granițe. În ultimii cincizeci de ani, pe măsură ce poezia a devenit – la scară globală – din ce în ce mai politizată, implicațiile directe (în sensul unei vizibilități a rezultatelor imediate) ale acesteia în contexte istorice reale au devenit din ce în ce mai nesemnificative.

Ceea ce trebuie observat numaidecât e aparenta suprapunere, în termeni epistemici și ideologici, a literaturii digitale peste vastul cuprins al Digital Humanities. Taxate drept cripto-fasciste, scopurile finale ale acestei noi întinderi disciplinare le reprezintă arhivarea, procesarea și diseminarea datelor informaționale. Controlul cunoașterii și filotehnia emancipatoare, pe scurt. Literatura cibernetică, spuneam, și promisiunile acesteia constau, între altele, în iluzia indusă utilizatorului privind puterea acestuia de supraveghere a proceselor și informațiilor derulate. E destul de evident că dezbaterea privind literatura computațională reia toate marile dispute literare ale ultimilor 500 de ani: distincția dintre arte și științe, cearta dintre antici și moderni și, în sfârșit, depășirea ori prelungirea unei epoci și a unei eventuale conștiințe transistorice. Cu alte cuvinte, cele două poziții (pro sau contra efectelor noilor tehnologii) reiau niște argumente ce ar putea fi la fel de bine identificate fie în discursurile anilor ’60, fie la mijlocul secolului al XVII-lea ori, de ce nu, pe altă planetă.

Revenind la obsesia (la autonomia estetică) a poeților și, ce-i drept, a criticilor de a reorienta direcțiile, de a revoluționa discursurile – un soi de vertij avangardist autotelic – aș spune că, în contrapartidă, intertextualitatea electronică are capacitatea fie de a suprima, fie de a sublinia celălalt mare versant al literaturii – legătura cu realul, cu viața, cu existența. Din păcate însă, așa cum restructurarea corporatistă a umanioarelor a transformat expertiza tehnologică într-o formă extrem de valoroasă a cunoașterii umaniste, literatura digitală tinde și ea să facă din inovație (tehnologică sau nu) scopul fără mijloace al creativității și al producției literare. Nu e de mirare că platforma a devenit, în consecință, mai interesantă (inclusă și în categoria noilor situații ce provoacă dependență) decât conțintul ori că arhiva pare azi mai pregnantă decât memoria. Mai mult, consecințele noilor tehnologii media au încetat să reprezinte simple surse relaționale ori surse de inspirație pentru scriitori – ele au devenit, de ceva timp, noul model, standardul practicilor auctoriale, modificând prin urmare concepte fundamentale precum originalitatea sau creativitatea.

Debutul lui Dumitru Vlad din 2015 (publicat de Casa de Pariuri Literare) are șansa, după cum se vede, de a se transforma în suportul unei schițe de lectură „fericită” nu doar a hibridității, ci și a traversării unor zone liminale. De ce? Fiindcă, pe de o parte, autorul/programatorul propune publicului său (unul încă neformat sau neinformat) un volum de poezie tipărită, completat de un experiment ce poate și trebuie încadrat în cadrul literaturii digitale. Pe de altă parte, meditația privind recalibrarea instrumentelor critice invită și la regândirea acestui caz excepțional în contextul de ansamblu al poeziei românești contemporane.

Fără a exprima doar o anumită reticență a tranziției, alegerea lui Dumitru transformă cartea (Save Point) în manuscrisul și baza de date a aplicației sale (programul său digital), astfel încât, în accepțiunea aceluiași Espen Aarseth, versurile poemelor sale joacă rolul de textoni, pe când mereu noile poeme generate – în context digital – de funcția traversală controlată de utilizator, devin așa-numiții scriptoni. Alte elemente importante, consideră teoreticianul Noah Wardrip-Fruin, sunt interacțiunea, suprafața și contextul, despre care nu voi spune aici decât că sunt similare unui platforme video game (una din speciile genului) precum faimosul Super Mario. Având altă ontologie și alt statut identitar, literatura digitală nu modifică doar procesele de evaluare și interpretare, ci și, în cuvintele lui Peter Rabinowitz, elementele generale ale prelecturii (observațiile, semnificațiile, configurațiile, coerența). Dacă e să identific – fără a avea acces la limbajul de programare – câteva din trăsăturile principale ale experimentului semnat de Dumitru, le-aș alege (dintre cele propuse de Janet Murray) pe următoarele: o experiență procedurală (bazată, cum ziceam, pe o serie de procese ce utilizează anumite date informaționale), Save Point presupune implicarea cititorului/utilizatorului în jocul de walk and jump, producând rezultate simili-enciclopedice. Aș reține și faptul că automatizarea nu presupune abandonarea totală a intenției auctoriale, ea fiind mai degrabă una rețelară, așa cum observă J.Y. Douglas, bazată pe procese de reciclare.

Am rulat aplicația Save Point – Poetry Run (ce prezenta următorul slogan: „Generate your own short poems by running and collecting verses!” – developed by Pawn Respawn Games) pe un smartphone HTC (model Desire 820), sistem Android, descărcată din oferta Google Play. Iată o strofă nouă pe care am generat-o haptic: „luna își regla faza lungă,/ val de pene împuns de zigurate/ stele îmi fac din ochi./ clipe care adunate dau cu semnul/ exclamării/ ale aceluiași infinit despicat/ șters rapid comprimă/ ele îmi gâdilau obrăjorii/ gravitația. aici nu e. curcubee”. Cât privește celelalte aspecte – designul, programarea și așa mai departe –, le las la latitudinea celor ce răsfoiesc un mensual precum Game Developer. Indiferent, literatura devine critică la adresa tehnologiei doar prin deplasarea provocărilor acesteia. Cel mai mare efect al revoluției computerizate se vede azi la artiștii ori la scriitorii ce nu au folosit computere, zicea undeva Bourriaud. Ceilalți rămân ilustratori.

Așa cum moartea generației 2000 a dat inevitabil naștere unei noi promoții literare, recenzarea volumului de față și discuția făcută în marginea ideii de literatură digitală a dat naștere, cum spuneam și mai devreme, unei mici reflecții făcute pe seama schimbului de ștafetă (chiar dacă nu l-aș alătura nici tematic, nici discursiv pe Dumitru Vlad numelor enumerate ceva mai jos). Așa cum bine observa Alex Matei în urmă cu 7 ani, douămiismul a fost ultima noastră generație de creație. Termenul, ne place sau nu, trebuie înlocuit cu un altul. Dacă acceptăm convenția, aș zice că tinerii poeți de azi stau astăzi sub semnul unei totale relaxări – o lipsă a crizei ori o depășire a anxietății influenței. Aceștia refuză, în mod programatic, să adopte ori să compună agende literare, punând o barieră între ei și noile formule poetice, fie că o fac prin distanța oferită de ecranul noilor gadgeturi, fie că o fac prin clasica distanțare (auto)ironică. Pentru tinerii dintotdeauna și de peste tot, atitudinea față de înaintași a fost, oricum, la fel de însemnată ca sentimentele noastre de considerație față de fostele mandate ale lui Iliescu.

Odată cu „ultimii” sau primii post-douămiiști (Andrei Doboș și Vlad Moldovan), poezia contemporană a luat o nouă turnură. Se vorbește, se gândește acum din poziția celui extrasensibil, cum scrie undeva Vlad Moldovan. Fără a intra în detalii tehnice care, desigur, îi diferențiază, noua poezie se definește prin adoptarea acestei poetici paradoxale a hipersensibilității, a subiectului blank care testează atitudini, discursuri și registre în vederea configurării unei voci unice, personale, chiar dacă temporare. O altă trăsătură definitorie a poeziei post-generaționale o reprezintă transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media – o plajă eterogenă, polifazică (Citton) în care fiecare autor își construiește postura, publicul și formula literară. Care sunt numele reprezentative ale ultimei pleiade? Andrei Dósa, urmat îndeaproape, aș zice, de Vlad Drăgoi; Alex Văsieș, Ștefan Baghiu; Matei Hutopilă, Radu Nițescu și Ovio Olaru. Nedebutați: Valeriu A. Cuc, Mihnea Bâlici și Horia Șerban. Profiluri intens revalorizate: val chimic și Gabi Eftimie.

Majoritatea studiilor recente (media & education studies) arată că impactul tehnologiilor digitale influențează interacțiunea și colaborarea socială a membrilor unei comunități creative, cum e cea literară, întărind legăturile, facilitând comunicarea și, prin aceasta, aproprierea sentimentului de apartenență la grup. Nu în ultimul rând, ele au demonstrat că schimbările, oricât de mari, funcționează acum pe tiparul evoluției, nu al revoluței, tradiția fiind provocată și, deopotrivă, provocatoare (fără a fi pur și simplu trimisă la muzeu). Titlul volumului semnat de Dumitru Vlad, Save Point, apare ca o metaforă-critică extrem de potrivită în vederea creionării unui portret de grup al tinerilor scriitori de azi, portret aflat într-o perpetuă metamorfoză, din care, uneori, se detașează figuri ale multitudinii (Hardt & Negri), ale omului plural (Lahire), ori ale actorilor din instalația-rețea (Latour).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s