Cobain in Love

Ștefan Manasia, Cerul senin, Editura Charmides, Bistrița, 2015.

Text apărut în Poesis International, anul VI, nr. 1(17), 2016.

Din cauza condițiilor editoriale nefavorabile, Manasia a rămas, timp de câțiva ani, un outsider (un poet al poeților), în ciuda faptului că volumele sale se bucurau de aprecierea criticii. Dacă, în prima jumătate a anilor 2000, clujeanul semna versuri de factură avangardistă, ele erau scrise cu conștiința încărcată a pseudo-anarhistului care nu trage niciodată fără amortizor. Lucrate cu cea mai mare conștiinciozitate, explozive erau, într-adevăr, performanțele sale retorice cuplate la alonja fabuloasă a imaginarului, producând structuri verbale capabile de a reda efecte poetice dintre cele mai complexe. Pe un fond mitologic, Manasia cocheta, chiar de la debut, cu formele poeziei naive, cucerind și explorând teritorii mai curând interioare (“creierul meu friguros e nebraska”), fără a uita însă să scruteze câteva din problemele majore ale vieții burghez-comunitare. Între baleiajul emoțional și madlibs-urile postmoderne, bovarismul marca una din trăsăturile principale ale scrisului său.

Pentru o poezie care se află într-o perpetuă căutare a propriei esențe, limbajul devine un câmp ce modifică și structurează întreaga experiență a poetului. Împingând – pe calea scepticismului îmbinat cu vagi sentimentalisme – premisele poeziei ludic-postmoderne înspre zone care nu i-au fost inițial destinate (cartografierea aproape metafizică a intimității subiectului), Manasia testa modul în care convențiile limbajului pot exprima ceva inedit despre arbitrarietatea experiențelor prozaice. Prin intermedierea peisajelor urban-dezafectate, pe de o parte, și datorită efuziunilor liric-tenebroase, pe de alta, Manasia reușea să pătrundă în miezul fierbinte al însăși poeziei, construind imagini glorioase ale Poetului aflat în mijlocul unei lumi dezvrăjite ori golite de sacralitate. Manasia vorbea mereu din poziția marginalului, Amazonul fiind scăldat de multiplele portrete ale poetului, ale poeziei și ale inspirației și, cu toate că nu mai mizează pe impactul poemelor identitare (“Sînt un/ musulman/ Kenyan/ de limbă/ Swahili/ căruia/ îi este/ tot mai/ SILĂ/ de Profet”), Manasia rămâne unul din reprezentanții de vârf ai poeziei introspective actuale. Declarând, în mai multe rânduri, că scrie doar pentru el însuși, poemele sale sunt evident construite în așa fel încât să convertească (să cucerească) prin tocmai ezoterismul excesiv al discursului poetic. Tonicitatea clasică a versurilor e concurată doar de sensibilitatea clarvăzătorului: Manasia le arată (sau le arăta) cititorilor că imaginile cele mai îngrozitoare își au rădăcinele în tocmai viețile noastre cotidiene. Fanteziei trăirilor psihologice, de pildă, îi era mereu juxtapusă concretețea sordidă a fundalurilor, la fel cum reacțiilor fizice le erau mai mereu asociate anumite răspunsuri sentimentale.

Manasia.jpg

Două sunt, de altfel, aspectele pe care critica literară le-a repetat orbește în legătură cu poezia lui Ștefan Manasia. Primul, cu atât mai irelevant cu cât a fost pus și pe seama celorlalți douămiiști (ca să nu mai zic de membrii generațiilor ’80, respectiv ’90), se referă la calitatea transfigurativă a versurilor sale: trecerea de la lucrurile și faptele insignifiante la revelațiile cvasi-mistice; transformarea reportajului cotidian în reflecții de factură transcendentală; notația existenței banale ridicată la nivelul semnificațiilor grav-esențiale. A doua îngroșare, mai puțin strălucitoare, se referă la prezența sau absența dimensiunii autenticității în paginile scrisului său. Ferite de frivolitățile anecdoticului, experimentele poetului clujean – atât cele care țin de imaginar, cât și cele care țin exclusiv de limbaj – aveau rolul de a distrage atenția cititorului de la aspectele biograficului. Scenariile postumane, montajul distopic al universului sensibil, vizionarismul SF – toate aceste derapaje fanteziste împingeau centrul de referință al poeziei sale înspre zonele metaforic-simbolice ale discursului poetic.

Fie că o făcea reciclând măști fantastice ale trecutului, fie că o realiza prin ipostazierea diferitelor avataruri futuriste, Manasia obișnuia să tematizeze pe marginea unor aspecte precum poezia, timpul ori natura umană, fără să se aplece însă asupra iubirii ori asupra paternității – ceea ce face acum – modificând, prin urmare, tiparul de lectură al cărților sale. Traseul său poetic poate fi citit, iată, ca un comentariu indirect asupra poeziei actuale, dar și ca expresia subversivă a încercării de respingere continuă a impulsurilor autobiografice. Un autor fals-elitist care și-a purtat mărcile supremației mistice cu indiferența studiată a hipsterului, producând versuri oracular-halucinante, Manasia rămâne semnatarul unor cărți nonconformist-provocatoare.

Cu atât mai surprinzător se dovedește însă noul volum cu cât, de-a lungul timpului, poetul își construise, prin toate mijloacele posibile, cultul propriei personalități.

Neașteptată e, așadar, descoperirea zonelor reale ale autenticității realizată, culmea, prin intermedierea alterității: a paternității (“Cînd voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel/ mai mic vreau să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că/ tu o să fii mort, tati/ Și-mi place tare mult numele Ștefan”), pe de o parte, și a erotismului, pe de alta, Manasia lăsând impresia că se simte acum mai acasă ca niciodată (“Nimic mai ispititor/ decît să îmbătrînești”, “Și voi/ accepta să mă descompun/ în micul cimitir de la țară./ Îmbrăcat numai în pijamalele bleu”). Dacă Amazonul era, cum ziceam, un soi de origin story, Cerul senin redă mici reflecții ontologice privind geneza și morfologia încăperilor sale interioare (“Acum pufnesc/ și mă întristez și/ mă scufund ca un/ aligator în subteranele/ New Yorkului”, “Aș vrea să îți vorbesc despre iubire/ dar știu că asta obligă”).

Făcând un mic pas discursiv înspre tranzitivitate, poetul face un salt uriaș în ceea ce privește repertoriul său tematic.

 

Dacă ar fi să (re)citești opera unui autor ca Manasia urmând cu oarecare strictețe un proiect literar de lungă durată, ai putea spune, fără a cădea în eroare, că noul volum de poezie îl aduce foarte aproape de realizarea acestui țel pe măsură ce-l amână și-l reconfigurează, programul său artistic putând fi interpretat, repet, ca unul dintre cele mai spectaculoase recuperări din istoria poeziei recente.

Abandonarea fanteziilor distopice din Bonobo sau Motocicleta de lemn îl transformă pe poet într-un fin scriitor alegoric al stărilor euforice, astfel că, în cele mai bune momente ale sale, personajul lui Manasia e, prin excelență, cel al trubadurului postuman: “Și fesele bombate ale Deliei au zîmbit/ cînd ploaia ne-a udat pînă la piele./ În vara-aceea am domesticit/ oxizii violet din ochii fetei rele”, “O/ săruți și te mușcă/ și milioane de fluturi/ subatomici îți/ zboară de pe o arteră/ pe alta, și mii de fiole/ de benzedrină li se/ sfărîmă de aripi”, “Saliva să-ți cadă,/ să-i curgă-ntre labii:/ șuvoaiele limpezi din Colorado/ sculptează nou, arămiu canion”.

Având final cu poantă, cum ar zice Cărtărescu, Taurul Mecanic arată și se citește exact ca poemul pe care l-ar fi publicat Ginsberg dacă ar fi încercat rescrierea Cântării cântărilor pe rit zodiacal.

Pline de patos, pasajele erotice emană puseuri de o reală intensitate psihodramatică: “Cînd te tîrăște de mînă prin club/ prin mulțimea de polipi/ cu mînuța ei fermă/ tatuată floral. Ai// urma-o chiar dacă/ la capătul holului/ v-ar aștepta o cușcă/ sub masa de măcelarie”. Scântei de energie pozitivă, viziuni optimist-providențiale egalate – a se citi domolite – doar de extravaganțele sale retorice.

Neprevăzută e astfel și trecerea pe care Manasia o face de la critica socială la hagiografia amoroasă.

bonobo-sau-cucerirea-spatiului_1_fullsize.jpg

Unde nu lipsesc nici măcar motourile – fie că ne referim la aluziile intertextuale ori la referințele culturale directe – clujeanul face, plin de emfază, o paradă a modelelor sale existențiale, inventându-și propria tradiție poetică. Punându-și grandomania la bătaie prin evocarea ipocrită a formelor literaturii umile (vezi invocarea Cronovizorului), gestul nu-i scapă nicio clipă de sub control, spectacolul caleidoscopic fiind departe de a se transforma într-o pantomimă a gesticulațiilor searbede. Folosindu-se de aceste curiozități ale istoriei literare (în vederea construcției propriei poetici), recuperarea fanzinelor ultimelor decenii ale mileniului trecut devine simplu pretext pentru bascularea încărcăturii sale lingvistice și imaginare în care spectralizarea treptată a naturii e contemplată prin fereastra mașinii, dar și prin filtrul unui panteism incert: “Din autobuz i-am arătat/ Esterei// copacul roșu ca-n/ Anotimpurile lui Kim-Ki-duk”, “pădurea ne sorbise în necropola-i/ stranie”, “O lume zombie excavată recent,/ pierdută-ntre lujeri și dărâmături”, “Ciorile totdeauna/ mai spectaculoase/ decît avionale”, “Chiar dacă-n văile paradisiace/ e junglă e răcoare e pace”.

coperta_stefan_manasia_motocicleta-624x894.jpg

Cu toate că e vorba de o poezie ce se-ntinde pe mai multe continente, exotismul experienței cititorului nu e generat atât de tematismul textelor, cât de radicalismul construcțiilor lingvistice. Semnificațiile multiple, registrul tonic al discursului și ambiția formală obligă la situarea poeticii sale undeva la intersecția contraculturii americane cu ermetismul italienilor completată acum de echivalentul milenarist al saccharinei emoționale: “Să găsesc piața și clubul,/ luminile, pubul unde/ studentele dau peste cap/ shot după shot/ Ca și cum// tinerețea lor ar dura veșnic -/ și durează veșnic,/ dacă o privești cu o anumită/ intensitate, prin fum”.

Dacă m-aș opri asupra unei sintagme definitorii care să descrie în mod adecvat poezia practicată de Manasia, aș alege-o pe cea a empirismului miraculos, lirica sa providențială dând naștere unor imagini poetice retro-futuriste: “Îmbătrînesc ele/ scoicile quahog// ca să reîntinerească/ pentru sute de ani.// Și azi descoperă/ harpoane// din secolul nouăsprezece/ înfipte-n cocoașa de seu// a celui mai diform/ cetaceu”, “Faun sau grifon din lut/ mistuit de holeră-/ zac în cort, vă descriu/ cum a făcut și Herodot/ în cealaltă eră”.

Situată pe latura lungă a nopții, la granița taxonomiei linneene cu “enciclopedismul cărtărescian”, poezia lui Manasia face uz de puterea formelor fixe. Fără a-ți lăsa impresia că ai de-a face cu reverii facile, siguranța scrisului său e acum ranforsată de structura clasică a volumului – ciclicitatea, utilizarea formelor tradiționale (haiku-uri, sonete, cuplete, pasteluri, fabule, pastorale, feerii) – un real pivot în jurul căruia poate improviza cu lejeritate, ceea ce nu înseamnă că, luate în izolare, versurile sale nu sunt, cu câteva excepții, de o reală valoare. Mai mult, poemele narativ-aglutinante cedează teren în favoarea micilor povestioare prezente, cu precădere, în ultimul grupaj (“Fetița lui Darth Vader”) al primului ciclu de poeme (“Aterizare forțată”).

Cu toate că succesul (relativ) îi duce pe majoritatea scriitorilor într-o zonă a crizelor, Manasia pare tot mai interesat de celebrarea senină a vieții. Păstrând aparența însemnărilor ocazionale, Cerul senin poate fi citit ca un omagiu adus frumuseții și adevărului în care (cu câteva scăpări, ziceam) nu prea găsești versuri care să coboare sub un anumit nivel al inteligenței emoționale. Dacă pentru Manasia – și e cât se poate de clar acum – esența existenței umane se reduce la determinările biologicului, poziția personajului său principal (ce oscilează între resemantizarea locurilor comune și subminarea subtil-parodică a discursurilor poetice) devine, din fericire, incertă. Menținând acea privire a antropologului sarcastic, poemele sale par a fi un triumf al virtuozității stilitice și, în același timp, tributul sublim dedicat trăirilor umane: “I-ai prins mîna în palma ta uriașă// cît a romanticului german/ Jean Paul și cu degetul mare/ ai început să-i masezi/ solzii cafenii de iguana”.

Inducerea senzației ubicue de melancolie rămâne unul din trucurile preferate ale lui Manasia: funcționând pe logica #hashtagului – anticiparea nostalgică a experienței prin amânarea momentului, unde efectul vizat e singurul care contează – versurile lui demonstrează că experiențele excepționale sunt valabile în orice moment: “ceață afară, abur, broboane pe geam:/ «adevărul e cerul senin»,/ cum zice Nino Stratan”, “a găsit unghiul/ decorul perfect// pentru fotografia alb-negru. A ales// muzicile non-invazive./ Pacea// Medalionul cu fluture./ Unghiile mov.// Marginea acoperită/ cu tabla de duraluminiu”. Combinând visceralul cu patetismul neoromanticilor, Manasia împinge granițele poeziei speculativ-postmoderne înspre ultimele-i consecințe, testând modul în care convenționalitatea figurilor retorice pot resemantiza atât contingentul, cât și transcendența existenței postumane: “Doi lupi alsacieni/ patrulează/ grădina, ograda,/ înspăimântați/ și exasperați/ că biolingviștii/ nu le-au descifrat/ pînă acuma limbajul”, “Închid laptopul luînd-o/ agale spre dormitor/ ca un pilot după/ aterizarea forțată:/ se ridică și-o ia/ spre luminile oicumenei”.

Cu toate că, per ansamblu, pare mai degrabă crochiul unei cărți de poezie fabuloase, decât una pe deplin realizată, valorea rapid clasicizabilă a volumului vine, pe de o parte, din rafinarea și redescoperirea unor locuri comune explorate încă din anii ’80, demonstrând, în ultimă instanță, că această școală de poezie e totuși vie și o duce chiar bine: “Descotorosiți de parașutele micuțe,/ alienii au intrat în oraș -/ l-au colonizat într-o noapte./ Carlos Williams, Viorel Mureșan/ nu mai sînt pe aici,/ nimeni n-are să ne scape”.

Pe de altă parte, originalitatea Cerului senin constă atât în elasticitatea discursului și a registrelor, cât și în gama largă a micilor invazii senzoriale. Neoromantic din fire, suferind de paranoia (critică), obsedat de reluările în spirit postmodern, poetul nu renunță nici acum la scormonirea adevărului în ciuda sau împotriva acelui Armaghedon iminent (cel al morții personale): “Aș fi vrut să/ respir în nopți de petrol/ ca-n poveștile-arabe. Să pîndesc,/ ceasuri în șir, cum se deschide/ fereastra care îmi anunță pieirea”.

Fără a se feri de zonele fierbinți ale eticului, Cerul senin demonstrează, pentru cei amnezici, că poezia poate și trebuie citită, în primul rând, ca o modalitate de înțelegere și explicare a literaturii însăși. În interiorului 2000-ismului, Manasia scrie, e drept, într-o vernaculară aproape ininteligibilă, însă e la fel de evident că autorul vorbește în numele celei mai elocvente lingua franca a Poeziei noastre contemporane.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s