Dimensiunea politică a experienței estetice și discursurile decliniste

Înainte de a intra în detalii, aș vrea să atrag atenția asupra câtorva considerații de ordin general, schițând liniile centrale ale contextului argumentativ. E vorba de articularea, în primul rând, a două tipuri de demonstrații – una venind din zona teoriilor estetice și artistice, cealaltă din zona studiilor literare. Ce le aduce împreună e atât noțiunea de experiență estetică, cât și problema crizei/crizelor. Plecând de la observația lui Yves Citton1privind definiția crizei ca unul din principalele mituri ale contemporaneității, aș zice că depășirea discursurilor decliniste (realizată deja?) presupune relocalizarea atenției noastre dinspre viteza, înspre direcția necesară depășirii lor.

 Abandonul paradigmei formaliste a studiilor literare – mă refer, în termeni generali, la toate versiunile structuralismului și ale poststructuralismului – a avut ca efect repudierea unor întrebări (Ce este literatura? Cum poate sau trebuie ea interpretată?), specifice anilor ’60, ’70, respectiv ’80 și adoptarea altora (De ce să studiem literatura? Pentru cine? La ce bun?), pe parcursul anilor ’90-2000. Nu ne mai interesează, cu alte cuvinte, ce, cum și de ce se scrie, ci, mai degrabă, de ce se citește? Desigur, nu e prima dată când sunt ridicate aceste întrebări, însă cauzele sunt altele și, în mod analog, răspunsurile istorice nu mai sunt valabile2. Problema, pe scurt, e cea a modurilor în care, pentru a folosi o formulă cunoscută, spectrele formalismului bântuie (încă) cuprinsul metodologic al celor două discipline (studii literare, estetică). Caracterul paradoxal al contribuțiilor recente constă în încercarea lor janusiană de a propune diferite manifeste evitând, în același timp, angajările de tip avangardist.

Dezbaterile decliniste sunt extrem sinusoidale și au un parcurs istoric destul de complicat, motiv pentru care am preferat să grupez tipologic (preluând și modificând taxonomia lui Pascal Bejestam de Nys din „«La littérature est morte, vive la littérature!». Le débat contemporain sur la crise des études littéraires”, 2013, GÖTEBORGS UNIVERSITET) principalele cauze ale declanșării polemicior în două mari categorii: modificările „naturale” ale câmpului literar și artistic (cu două sub-categorii: schimbări discursiv-teoretice, pe de o parte și practice, pe de alta); și modificările „artificiale” împărțite la rândul lor în două subcategorii: starea actuală a disciplinei (e vorba, în principal, de acuza conform căreia discursul teoretic și studiul metodelor acaparează studiul propriu-zis al literaturii, pierzându-se contactul cu fața reală a fenomenului); și, în sfârșit, schimbările exterioare disciplinei (schimbări economice, politice și tehnologice majore).

Dacă literele și artele contemporane sunt acuzate, de către teoreticieni, de vacuizarea interiorității și incapacitatea proiectelor tinere de a oferi experiențe estetice autentice, indivizii creatori acuză teoreticienii de incapacitatea acestora de a analiza formele noi și radicalismul experiențelor estetice. Yves Michaud3 și Zygmunt Bauman4, de pildă, vorbeau despre arta în stare gazoasă sau despre modernitatea lichidă – ambele vizând efectele, dezastruoase din punctul lor de vedere, ale dematerializării artelor, precum și ubicuitatea practicilor performativ-informaționale. Cu toate astea, polemica anilor ‘90 nu atinge punctul culminant decât în 1996, după cum s-a tot spus, când Jean Baudrillard declară, în The Conspiracy of Art, nulitatea experimentelor artistice contemporane. Printre cele mai importante nume ale participanților la dezbatere, le rețin aici pe cele ale lui A. C. Danto,  J.-M. Schaeffer, Nathalie Heinich și Bernard Lahire.

Pe de altă parte, criza studiilor literare implică (între 1994, respectiv 2014) nume precum William Marx, Tzvetan Todorov, Antoine Compagnon, Yves Citton, Francois Rastiere, Martha Nussbaum și alții. Aceste intervenții se văd și se vor percepute, cum ziceam, mai mult decât simple contribuții academice, aspirând, în schimb, la statutul unor adevărate evenimente politice. Riscurile financiare și decompartimentalizarea (ori, dimpotrivă, corporatizarea) profesională îi obligă pe experți să pună în scenă o pseudo-revoluție: regândirea identității câmpului literar și justificarea prezenței literaturii în societate.

Ce este experiența estetică și care sunt corolariile politice ale acesteia? Definită ca proces fenomenologic aparținând subiecților individuali, experiența estetică e constituită din două mari componente: dimensiunea atențional-cognitivă și dimensiunea apreciativ-hedonică. Îndreptată împotriva dominației esteticii analitice anti-intenționaliste (Monroe Beardsley, Nelson Goodman, A. C. Danto), filosofia neopragmatică a anilor ’70 (cu figuri reprezentative precum Richard Rorty și Richard Shusterman) revalorifică ideile unui John Dewey care, în Art as experience (1934), definea experiența, foarte simplu, ca rezultatul interacțiunii dintre o creatură vie și mediul ei înconjurător. În linii mari, estetica pragmatică se diferențiază de cea continentală, idealistă sau a spiritului (cum o numește Jean-Marie Schaeffer) prin aceea că vizează îmbunătățirea calității și cantității experiențelor (estetice) ale indivizilor. Cu alte cuvinte, experiența estetică nu e diferită de cea cotidiană, fiind doar o modalitate și, totodată, o capacitate a subiecților de a conștientiza (și de a avea) experiențe caracterizate de Dewey ca integratoare, unificatoare și apreciative. Consecința logică o reprezintă imposibilitatea trasării semnului de egalitate între experiența estetică și cea artistică, Dewey nedistingând între munca fizică, de pildă, și vizita la muzeu.

Destul de surprinzătoare e, în spațiul francez, teoria intenționalistă înaintată de Gerard Genette în cele două volume ale Operei de artă (publicate în 1994, respectiv 1997) care face saltul de la poetică la estetică, identificând (culmea, pe urmele lui Goodman) două regimuri ale operelor de artă: cel al imanenței și cel al transcendenței. Plecând de la definirea operei de artă drept obiect estetic intențional sau artefact cu funcție estetică (ce poate fi înțeles fie (1) obiectiv și ontologic, adică provenind dintr-o intenție estetică, fie din (2) perspectivă subiectivă și funcțională, percepută, cu alte cuvinte, ca având o intenție estetică), experiența artistică, inclusă în cel de-al doilea regim, e compusă, la fel ca la Dewey, din dimensiunea atențională și cea apreciativă, completată acum de prezența factorului intențional.

Dintre contribuțiile recente, perspectiva lui Jean-Marie Schaeffer5 e nu doar declarat naturalistă (cea mai bine adaptată, deci, unui secol XXI al tehnologiilor bio-digitale), ci și cea mai influentă. La fel ca Dewey, Schaeffer definește caracterul comun și, totodată, singular al experiențelor estetice, important de subliniat fiind faptul că autorul înțelege exeperiența estetică nu ca o categorie sau concept disciplinar (și aici ajungem la implicațiile sociale ale conceptului), ci ca unul din aspectele centrale ale vieții cotidiene – iată o mișcare ingenioasă și curajoasă de justificare a studiilor literar-artistice.

Ce legătură au toate astea cu literatura? Despărțindu-se de perspectivele semiologice și naratologice, Marielle Macé (Façons de lire, manières d’être, 2011, Gallimard) propune un proiect al stilisticii existențiale (împlinind atât ambițiile ultimului Foucault de la care preia, de altfel, sintagma, cât și deschiderile disciplinare vizate de Genette) ce combină studii de filozofie, estetică, sociologie și antropologie, plecând de la ipoteza simplă (și nu tocmai originală) conform căreia nu există nicio barieră între artă și viață, estetica fiind, așadar, o dimensiune crucială a complexului format. În consecință, experiența estetică e o relație, o interacțiune propriu-zisă (ca la Dewey, repet) în care există un schimb reciproc între formele și stilurile entităților implicate (aceste interacțiuni contribuie la procesul de individualizare continuă a subiecților, nu în sensul unei distincții, ci în direcția unei lărgiri a posibilităților noastre de existență). Cum spunea Simondon, individul nu reprezintă nici originea, nici scopul final, ci un simplu moment în cadrul procesului nesfârșit al individualizării subiecților6.

Construită ca o serie de eseuri, demonstrația metaforică a cercetătoarei e frumos sintetizată în următoarea expresie: „a urmări un autor în fraza sa” – să intri, adică, prin lectură, în puterea unei forme, i.e. a unui stil, în vederea revitalizării sau reutilizării lui, un stil în care autorul trebuie înțeles ca numele propriu al unei dispoziții generice în fața lucrurilor. Definit de capacitatea transformării singularului în general (invenția unor forme, posturi, tehnici, atitudini și sensibilități ce pot fi mai apoi preluate), stilul e cristalizat în așa-numitele fraze-tip, aceste metonimii simbolice ce înlocuiesc o formulă ce poate fi generalizată și transformată, cum ziceam, într-o conduită perceptiv-comportamentală. Dacă lectura – înțeleasă ca procesul de dezvoltare al unei realități gramatical-verbale într-un mod de prezență a subiectului în lume – e o astfel de experiență estetică, literații ar deține, se-nțelege, instrumentele necesare reexaminării dimensiunilor formale ale tuturor experiențelor posibile. Există, desigur, predecesori ai unei asemenea mișcări și promisiuni, precum Ricoeur (narațiunea și temporalitatea), Barthes (idioritmiile din Comment vivre ensemble), Rancière (regimul estetic și lecturile emancipatoare) ori Foucault (proiecte foarte sumar schițate în cursurile sale), însă pe aceștia nu-i unește un concept ori o cauză comună cum se întâmplă cu cei discutați aici.

Se pare, astfel, că publicarea în 2015 a volumului Experiența estetică (Gallimard, colecția NRF Essais), semnat de J.-M. Schaeffer, indică cel puțin două lucruri: oficializarea și instituționalizarea conceptului, pe de-o parte, și reorientarea studiilor literare într-o nouă direcție (cum spuneam la început, invocându-l pe Citton) ce reprezintă deja soluția cvasi-istoricizată a ieșirii din criză, pe de alta. Întorcându-mă, în final, la titlul articolului, dimensiunea politică a experienței estetice și discursurile decliniste, aș spune că acesta ar trebui citit în felul următor: dimensiunea și explorarea implicațiilor social-politice ale experiențelor estetice constituie principalele soluții propuse în fața teoriilor și practicilor defetiste. Dacă în procesul constiturii lor, discuțiile criziste au invocat lipsa unor experiențe estetice autentice ca expresie fenomenologică, soluțiile discutate mai sus apelează, în termenii unei logici pragmatice, la conceptul de experiență estetică transformând lectura, de pildă, într-o interogație politică în care ceea ce ne interesează acum e, nu ce semnifică stilul, ci, în cuvintele lui Laurent Jenny7, ce poate el să facă.

Ironic e doar modul în care, pentru a-și prelua locul de onoare, teoria franceză de azi a trebuit nu doar să asigure un altfel de viitor studiilor literare – diferit de cel al Digital Humanities, dar și de tradiția lui mai ’68 -, ci să privească, culmea, înapoi și să aducă la zi, prin intermediul psihologiei cognitive și a neuroștiințelor, o paradigmă anglo-americană cu care, euristic vorbind, a purtat războaie indefinite.

[1] „The ways in which the word «crisis» is currently used strikes me as pretty systematically misleading. The word functions as a «myth» in every sense of the term. It suggests an implicit «history»: things were good, now they’re bad (i.e., we’re in a «crisis»), but they’ll get better. It is based on a «myth»: once the crisis that is slowing us down, holding us back, or, worse still, pushing us backwards is finally over, we’ll return once again to our usual cruising speed. Herein lies the key illusion: due to the hegemony of economic thinking over our political debates, a «crisis» is almost always conceived as a recession or stagnation in GDP. We are in a “crisis” because GDP is not growing. This blinds us to the fact that the real crisis, the imminent catastrophe, has nothing to do with our speed, i.e., the acceleration or deceleration of growth, but with our direction: the crucial question is not whether to go faster or slower, but in which direction we wish to reorient the growth of our productive forces”. Guillaume Mazeau și Jeanne Moissand, „Revolution adn the Crisis of Temporality. An Interview with Yves Citton and Myriam Revault d’Allones”, 27 mai 2013. http://www.booksandideas.net/Revolution-and-the-Crisis-of.html. Accesat în data de 01.05.2016.

2 Vezi sinteza lui A. Compagnon, „What is Literature For? Inaugural lecture delivered on Thursday 30 November 2006”, tradus de Liz Libbrecht. http://books.openedition.org/cdf/3314?lang=en. Accesat în data de 01.05.2016.

3 Yves Michaud, L’Art à l’état gazeux : essai sur le triomphe de l’esthétique, Paris, éditions Stock, 2003.

4 Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, Polity, 2000.

5 Jean-Marie Schaeffer, Adio estetică, Editura Știința, Chișinău, traducere de Ciobotaru Adrian, 2002.

6 George, Simondon, “The Genesis of the Individual” în Zone 6: Incorporations editat de Jonathan Crary și Sanford Kwinter. New York: Zone Books, 1992, pp. 297-319.

7 Laurent Jenny, Le Style en acte, Vers une pragmatique du style, Geneva: Métis Presses, 2011.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s