Alex Văsieș – Instalația

Neobiedermeier – aici!

Privită de la distanță, cartea e o mixtură de academism, autobiografie și epic minor, modurile utilizate fiind și ele pe măsură (pastoral, elegiac, baladesc), astfel încât, scris cu eleganță, volumul reușește să topească elitismul în cultura de masă. Referințele (Shakespeare, Ovidiu, Roth, DeLillo, Gaddis, Yehuda Amichai, A. R. Ammons), alegorismul (fermoarul de aur), simbolismul (templul meditației solare) și aluziile (la Eminescu, spre exemplu: „Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,/ cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,/ acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,/ cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost”) sunt temperate de trucuri retorice (mise en abyme: „Iar eu la fel, în vara dulce din vară”), registre argotice/jargotice („să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți”/„dacă spațiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construiește”) și semne ale oralității: „Nu s-a întâmplat nimic în anii ăștia, sînt tot cum m-ai/ lăsat”, „Eu zic că da”, „Și ce spune:/ spune ce am mai văzut” sau „Ceea ce faci tu e o muncă super importantă”. Se vede limpede că poetul se impune nu prin gesturi spectaculoase ori prin negarea oricăror repere anterioare, ci printr-o lucidă și livrescă conștientizare a stărilor și situațiilor momentului.

Studiat îndeaproape, nu e deplasat să afirmăm că niciunul din cei formați în atmosfera douămiismului și debutați în deceniul curent nu s-a dovedit în stare de performanțele stilistice etalate acum de Alex Văsieș.* Cultivând o poezie formidabil construită, pompată cu afecte și lipsită de majoritatea problemelor celor aflați încă la început de drum, bistrițeanul învigorează lirica contemporană, blocată în formule sterile (biografism, neoexpresionism, vizionarism, minimalism, you name it), printr-un volum de versuri ce ar trebui receptat ca un adevărat eveniment al lumii noastre literare, nu doar pentru aceea că redă știința subtilă a dozării efectelor și figurilor poetice, dar și pentru prospețimea tematică bine-venită. Datorită calităților extrem de sugestive, elementele Instalației frizează exemplaritatea, consacrând – în mod definitiv – un nume.

Producând fie piese lungi („XYZ”, „Focuri și umbre”, „Nicio distorsiune”, „Ritmurile sectantului”), fie scurte („Corp boreal”, „music soundtrack drowns speech”), amândouă însă bine temperate, autorul livrează un epyllion genuin și, în același timp, complex ce evocă – prin compoziții nostalgic-melancolice – nu doar copilăria, ci tablouri pline de însemnătate privind experiențele lumii adolescentine. „Nicio distorsiune” poate fi citit ca un imn al juneții din provincie (de unde vine și valoarea existențială a volumului). Balansul aproape ideal între tonalitățile slabe și cele exuberante a dat naștere unor cadențe uneori grațioase, alteori excentrice, solecismul devenind, între altele, marcă-nregistrată: „Ne știam din clasa-ntîi, dar niciodată/ ca în noaptea aia din munte, cînd o fată”. În perversiunea lui, poetul s-a străduit, totuși, să demitizeze nu doar copilăria, ci și ideologia capitalist-modernistă inerentă deconstrucției, conștient de impostura de care el însuși abuzează (tinerețea de la Arthur Rimbaud la Kurt Cobain). Pe cât de cinică, pe atât de tandră se dovedește atitudinea lui Văsieș cu cât ea rămâne mereu subsumată unui alt proiect: cum bine îi stă unui trickster autentic, mimarea unor atitudini constant ironizate completează polisemantismul prezent încă din titlul volumelor sale, „Vreau să vă reamintesc altceva f important, sufletul lui Alex” fiind exemplul cel mai potrivit în acest sens.

Realismul GoPro

Dinamica și formele literaturii extrem-contemporane ar putea fi înțelese, pe scurt, drept rezultatele conflictului permanent între tradiție și noua cultură digitală. Poezia actuală a reușit însă să integreze mecanismele ce păreau să-i prevestească moartea. Spațiul cărții a devenit unul privilegiat datorită faptului că schimburile și provocările dintre codurile digitale și urmele expresiei scripturale pot fi – în limitele paginii – constant negociate. Împotriva și în contempletarea post-umanului, gestul literar e capabil de reintegrarea lumii virtuale în/prin tocmai materialitatea corpului creator. Nu e deloc riscant să vorbim, așadar, de trecerea prețioasă de la tehnici la tehnologii literare.

Văsieș abandonează lumea socială a 2000-iștilor în favoarea unor spectaculoase diorame în tehnicolor ce instituie o viziune GoPro a realității, la 360 de grade. Dacă albumul lui Barthes părea să descrie cel mai adecvat tehnica primului volum, biografemele sunt acum înlocuite de un soi de textual snapchats. Granularea puternică, contrastul redus, minima defocalizare și culorile subsaturate – toate acestea devin pelicule ori filtre, de cele mai multe ori vintage, pe care poetul le aplică textelor sale, ori direct realității, tocmai pentru că sunt ideale în raport cu ecranele cristalizante ale dizpozitivelor electronice ori cu fluorescența orbitoare a galeriilor de artă (dacă e să trimitem la tabloul de pe copertă). Cum ziceam, procedeele par a fi preluate din recuzita retoricii digitale, astfel încât putem vorbi de o poetică soft (în ambele înțelesuri are termenului) ce-și exhibă toate dichisurile post-literare. Strategiile se comercializează și ele: departe de a mai constitui apanajul efortului depus ori al talentului artistic, stilizarea trebuie înțeleasă azi drept opțiunea/preferința aflată la un click distanță.

Nu vreau să fiu înțeles greșit: la fel de bine „mânuiește”, cum îi place să spună, și anafora, repetiția, epifraza, rima ori ingambamentul. Cu toate astea, tactica de tip R. Abramovich – acest name-dropping sau tagging-ul unor personalități din lumea sporturilor și artelor – îi servește de minune (Șerban Savu, Sven Hannawald, Robert Zieler) în vederea compensării momentelor, puține, ce-i drept, în care nu reușește să evoce ori să provoace foarte multe, decât dorința de a impresiona. Lăcuind frazele la nesfârșit, acestea capătă consistența unui tic melodramatic: „Mergi cu un prieten în pădure și/ te lasă pe scaun ca să fumezi” sau „Fiecare cu refuzul, fiecare să ridice un sistem,/ să vadă celălalt cum e noaptea – singur printre faruri”. Neglijabile, secvențele respective nu constituie însă dezavantajul major al cărții.

The Dangers of Ventriloquism

Încă din arta poetică ce deschidea, în ritmuri greoi-bacoviene („Azi stau în casă, ieri am stat în casă, mîine în casă”), volumul de debut (Casa de Pariuri Literare, București, 2012), Văsieș își anunța intențiile, acelea de a decupa fotografic și de a monta poetic diferite feluri de a privi, pentru a descoperi – prin tocmai intensitatea viziunii – cele câteva fisuri ale realului sau, în cuvintele lui, să-și dea „seama pe unde scapă viața”. Cu toate că abulia și retractilitatea acosmiană lasă loc expensiunilor retorice, miza rămâne aceeași: și anume de a dispărea „fără urme, nu foarte departe. Aici, aproape,/ într-o altă lume. În care puțin am intrat și eu” sau de a revela „o fisură spre mine într-o altă variantă”. Nimic din elogiul nichitastănescian („I-am spus demonului”) ori radustancian („Kelso”) de altă dată nu se păstrează aici, doar ritualul post-uman cu tăieturi teribil de exacte și notații fulgurante: „Un minut și jumătate, cît a înregistrat/ camera fixată într-o cordeluță”. Din păcate, niciuna din poeziile noii colecții nu vor reproduce sentimentalismul kitsch încercat în splendida romanță intitulată „La terasă”.

Cu toate că lovitura de cap i-a adus imediată și pasională admirație din partea cititorilor de poezie, Văsieș are, iată, curajul de a se redefini. Renunțând, cum ziceam, la colaje, Instalația prezintă, pe de o parte, poeme cu arcuri narative mult mai dezvoltate, fondate, în marea lor majoritate, pe dihotomii ori juxtapuneri inteligent proiectate (inteligență-plăcere, lumină-întuneric, urban-rural, religios-secular, dispariție-apariție), poeziile lui imprimând deopotrivă senzația sublimului și cea a derizoriului. Nici măcar visele nu sunt scutite de această structură bipolară: „Păsări albe și fine zburau/ pe deasupra. Ajunse la liziera pădurii, se prăbușeau/ defecte la picioarele lui, în băltoace maronii, călduțe”. Nu discursul eliptic („voia de fapt să-mi testeze reacțiile la oscilația paradis/ a corpului tău”) ori întretăierea planurilor temporale frapează cel mai mult aici („Într-o după-amiază de vară din copilăria mea Bavaria,/ anii ’70”, de pildă, în contrapondere cu „Eu acum vorbesc cu mai multe femei”), ci pasajele de mic senzaționalism, precum și o vagă notă de alexandrinism: „Dacă aș cădea aici, pe patul de frunze și iarbă, nimeni/ nu m-ar mai găsi. Pentru că sub frunze e o capcană./ În ea au căzut mulți băieți răi, prieteni din copilăria mea/ depărtată de centru. Dădeam împreună reprezentații în oranjerie/ și ne drogam cu ajutorul Domnului Bernhard, care locuia/ în oraș./ Odată ne-a adus cizme de piele, dar eu eram absent și/ mi-a rămas doar o curelușă aurie cu stropi de noroi/ care se întăreau în timp, de la un băiat intrat în pămînt”. De reținut construcția discursurilor lirice necreditabile și impresionantele heterobiografii ficționale clădite pe baza celor dintâi – vezi Pastorala alemanăPozitronul din camera cu ceațăBoala regelui și Ritmurile sectantuluiI. Contabila, cercetătorul în fizică cuantică, băiatul cu ochi albaștri – toate acestea și multe alte personaje constituie Instalația care rămâne, în definitiv, cea a vocilor din capul lui. Elementele de spoken word poetry se confundă cu cele fantastice (ce înlocuiesc absurdul primului volum), instaurând o poezie de-a dreptul polifonică.

Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că placheta de debut proba toate calitățile ale căror adevărată măsură se împlinește abia acum. Și totuși. Amintind de poetul cameleonic al lui Keats, thespianismul său – atât de lăudabil, de altfel – se transformă, în cele câteva momente de neatenție, în propria-i otravă. Deși reprezintă o adevărată evoluție față de volumul precedent, Instalația se face vinovată de tocmai ceea ce-i lipsea celui dintâi: nou câștigata imprudență îl îndeamnă, paradoxal, la adoptarea unor formule bovarice extrem de inoportune. Explicația rezidă, cred, în caracterul eclectic/dinamic al actualității literare ca unul din cei mai buni poeți de azi să adopte – în momente cruciale formării sale scriitoricești – câteva din cele mai indezirabile conduite literare împrumutate, din exces de zel, tocmai de la concurență. Ceea ce Terian numea atracția față de un epigonism sinucigaș („faptul că autori care au debutat cu volume onorabile sau chiar bune s-au apucat, la al doilea volum, să se înfrupte din textele unor congeneri pe care ar fi putut foarte bine să-i concureze prin aprofundarea propriilor formule”) își face simțită prezența și aici. Fenomenul pastișării textelor concurente riscă, pe alocuri, să transforme Instalația într-o compilație după textele colegilor săi.

Iată-i, de pildă, pe Ștefan Baghiu: „Ea are ceva ce ne place și ne trebuie tuturor”, „Am văzut în ochii lor ledurile subwooferului”, „Adunate, toate lucrurile astea durează o noapte” sau „o textură înșelătoare pentru viața reală pe care o avem,/ și care ține atât de puțin”; pe Bogdan Coșa: „Lentoarea s-a întins ca progresie negativă, fixată pe/ depărtarea de casă. Apoi m-am prăbușit și am trecut/ printr-o poartă”; pe Vlad Drăgoi altoit, în chip dubios, cu Ștefan Manasia: „Ați coborît panta fără să vă vorbiți,/ dar în căști mari diferențe nu erau./ Cine a ascultat distracția l-a-nchis în mijlocul ei/ și fără minte voi, cînd cu bocancii ați lovit,/ ați spart gresia. În coloană aterizarea-n colonie;/ grădina prietenului care anunțase petrecerea/ ați devastat-o, pe ritmul crezut că vine din/ Internet, dar venea din animale care/ găsiseră breșa în gard pe întuneric”; pe Andrei Doboș: „La amiază, în trecerea spre vară, simți/ soarele cum se strecoară prin coroana/ încărcată și o aprinde, o face/ străvezie și scînteietoare pentru totdeauna”; sau, în sfârșit, pe Andrei Dósa: „Sînt în interval și nu mai e nimeni./ Dacă mă apăs în mijlocul frunții piexelii acoperă totul./ Te-am așteptat dintotdeauna și fără sfială./ Și n-am vrut să ne distrăm”. Cu toate că pasajele respective sunt impregnate de un subtil filon parodic (ori apologetic) nu scuză, sau nu până la capăt, logica ce le animă din interior.

Din fericire, cum am arătat, specificitatea nu-i lipsește și e de-a dreptul remarcabilă. Încă de la maeștrii procedeului (Thoreau, Emerson), folosirea persoanei a doua a impus – în poezie – o atmosferă aparte, o succintă descriere a contextului „acțiunii”, facilitând, nu în ultimul rând, o caracterizare. Imperativul aplicat imaginarului are efecte empatice, cititorul transformându-se într-un adevărat personaj al poemului: „Tu ești în privirea lor, uitat de toată lumea.// Atît de adînc coborît și purtat,/ încît n-o să-ți aduci aminte unde ai ajuns/ cînd te vei fi întors” sau, mai jos, „Pentru cîteva sute de biți cineva o să te iubească/ peste 200 de ani.// Acum te poți ridica să-ți cauți iubita în parcul cu trape./ E întinsă în iarbă, e căldură brutală, neînțeleasă,/ din trecerea spre vară”. Mai mult încă, versurile sale sunt acompaniate – indiferent despre ce-ar scrie – de un permanent sentiment al efemerității ori de promisiunea transportării într-o altă dimensiune: „Și o să trec după ea și o să ne plimbăm pe sub/ copacii ăia de-acolo, în sus pe cărare, cînd se face lumina/ albastră” sau, puțin mai sus, „videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează,/ spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultimă fază”.

Poetul deține, trebuie notat, talentul mărturisirilor fine, însă ușor deplasate. De o sensibilitate inegalabilă printre colegii lui dă dovadă (cu excepția lui Drăgoi) atunci când scrie următoarea declamație retorică: „Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare” sau, la fel de emoționant, când se întreabă „Ce înseamnă zîmbetul ăsta cînd ieșim seara/ și privim nemișcați cum se înroșește cerul?”. Văsieș știe că vizionarismul nu trebuie livrat întotdeauna în versuri largi-oraculare. Iată cum, păstrându-și caracterul profetic, bucățile următoare reușesc să reconstruiască, prin hiperbole afective des utilizate („Iubirea mea e atomică, dar nu îi poate atinge”), o senzație absolut superbă de imponderabilitate: „Pe verandă, plutind în fotoliul din umbră, am citit”, „Pe panta cu frăguțe aleargă acum perechi de copii și/ vorbesc tare,// crezînd că doar așa li se aud vocile, se lasă/ purtați de curent, în hainele cu bretele colorate”. Extazul secondat de angoasă și plăcerile înșelătoare sunt responsabile de o bizarerie șic, de-a dreptul lynchiană. Poemele psihosexuale conturează o stilistică a violenței în spatele căreia au loc decompresii amoroase, astfel încât erotica domestică face casă bună cu un idilism mereu bântuit: „Sîmbătă seara au apărut niște fete vopsite/ să pară mai mari, mirosind a grădini/ cu denumiri din ce în ce mai complicate./ Ne-au blurat, ne-au stricat pulsul”, „O fată, Alexandra, are o bluză cu pisică pe abdomen,/ și cînd aude numele băiatului care a futut-o de mult,/ în cramă, un ciocănel în gura pisicuței o scoate din sală,/ injectîndu-i ochii cu apă înverzită de lintiță./ Îi spulberă tranzițiile”.

 

Post-milenarism

Radu Vancu scria undeva că „s-ar putea întâmpla ca optzecismul să se dovedească, în cele din urmă, Biedermeierul douămiismului”. Problemele pe care le implică teza respectivă sunt destul de evidente. Precaut, autorul își încheie însă argumentul spunând că „rămâne de văzut cât de validabilă e o asemenea ipoteză”. Prima eroare constă în înțelegerea continuumului dintre optzeciști și douămiiști drept unul caracterizat de poetici biografist-tranzitive, or, e clar că poeți precum Manasia ori Cărtărescu (să dau doar două exemple pe care el însuși le invocă) nu se încadrează – cel puțin nu în totalitate – în această nișă tematico-stilistică extrem de săracă. În al doilea rând, optzecismul n-are cum să reprezinte biedermeierul douămiismului – ținând cont, așa cum propune autorul, că „optzeciştii şi douămiiştii sunt extremele cronologice ale unei singure generaţii de creaţie” – atâta timp cât biedermeierul, definit ca un al doilea romantism atât din punct de vedere istoric, cât și estetic, va ține mereu locul celui de-al doilea termen – deci ultimul – în duplexul analogic nou format. În cel mai rău caz, douămiismul ar putea reprezenta cea de-a doua fază (biedermeier, adică) a optzecismului, însă aici apare o altă serie de inconveniențe la care n-o să mă opresc acum. Or, douămiismul a fost, nu o dată, citit drept cel mai recent avatar al avangardismului sau a fost interpretat, de tot atâtea ori, drept o nouă și ultimă revoluție romantică și nu fără motive întemeiate. În acest context, e clar că biedermeierul douămiismului ar consta, în mod necesar, într-un fenomen ulterior celui de la-nceputul anilor 2000. El poate fi foarte ușor identificat, în schimb, în textele unor poeți precum Andrei Doboș, Andrei Dósa, Radu Vancu însuși, Dan Coman (anumite zone) și alții, atâta timp cât ținem cont de trăsăturile sale esențiale.

Într-adevăr, volumele tânărului Văsieș conturează, într-o manieră absolut salutară, o filieră – și toate caracteristicile ei – la care de-acum încolo, sunt convins, vor adera din ce în ce mai mulți poeți, detașându-se, spre exemplu, de nucleul dur al douămiiștilor nu prin frondă, ci, dimpotrivă, prin explorarea valorilor domestice („Stau în genunchi și lucrez grădina/ știind că voi fi recompensat”, „Dacă n-ai fi făcut atîta scandal, dacă n-ai fi aruncat cu/ măștile egiptene să mă nimerească în plex, am fi rămas/ acasă// Diminețile cu soare pe cearșaf n-ar fi trecut pe lîngă noi”), a intimismului („Te-ai înșelat cu multe lucruri,/ cu pozele și textele citite tîrziu,/ încolăcită în pat”), a idilismului („Dar tu te-ai fi putut întoarce,/ cînd mă simțeam mai vinovat și mai rău,/ cu umerii strălucitori,/ cu puterea zilelor scufundate-n peisaje./ Numai focuri și umbre,/ și splendoarea distanțelor în noapte”), a pasiunilor temperate („Mă duc dimineața și îți iau fructe,/ te iau de pe internet și ne ținem în brațe”, „Putem să-i spunem perfecțiune, piciorușe zvelte?”), a confortului fizic și spiritual („E duminică și mă gîndesc – ca întotdeauna – la bani./ Nu am după ce să mă odihnesc, nu am muncit nicio zi/ din viață”, „E duminică și primăvara se lasă printre copaci la mine în/ cameră./ În apartamentul plătit pe tot anul de părinții mei de-acasă/ ca să pot învăța în liniște, să mă pregătesc pentru muncă”, „Duminica primesc pachet cu bani și mîncare de la părinții mei/ Dacă muncesc, nu mai pot aștepta microbuzul în parcul/ parfumat”), a resemnării ironice („Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate”) și, nu în ultimul rând, a reformismului călduț („Dar dacă de copil ai fost bun,/ dacă ai închis ochii cînd l-ai călcat, dacă fata te place,/ rămîi acasă în mașina cea nouă,/ rămîi nemișcat, și intri-n pădure./ De unde nimeni nu te mai poate întoarce”) – toate pe un fond sufletesc neliniștit, cum scria Manolescu: „Tocmai am terminat Citizenfour și sînt puțin speriat./ Dacă tu, cînd o să te trezești, n-o să-ți mai amintești de/ mine./ Știu că în momentul ăsta mă iubești foarte mult și e/ imposibil,/ dar nu-i greu de imaginat”, „Doamne, și ăsta/ să rămînă/ pentru totdeauna unicul ei performance, să se trezească/ lîngă mine/ și să nu-și dea seama ce am făcut pentru ea, dar să-și/ amintească de mine”.

Descinzând, cu toate astea, din reflexivitatea minimală a unui Sociu, briliant articulată cu brevitatea sintactică specifică lui Vlad Moldovan, poezia lui Văsieș are, dincolo de apetența pentru experiment, capacitatea construcțiilor narative, accentul fiind pus, așa cum am văzut, pe jocul de lumini sau pe culorile calde (bretelele colorate, orangeria, soarele, pălăria de paie, curelușa aurie). Rezultatul? O serie excelentă de imagini preluate parcă direct de pe instagram: „Se pregătea o baie/ fierbine în mijlocul curții, o lebădă/ plutea în bazin, toți voiau să o atingă,/ să vadă dacă e vie sau din metal alb cu roz”, „Trecerea spre căsuța din bambus, unde vă ofer/ prietenia delicată/ a frățiorului care va culege pentru voi fructe roșii,/ desculț, prin nisip” – amintind, culmea, de portretele și reveriile lui Mihai Ursachi. Talentul de a povesti face ca designul secvențelor oniric-suprarealiste să fie la-nălțime: „L-am visat pe taică-so trei nopți la rînd./ Se plimba la nesfîrșit printr-o pădure,/ nimic înfricoșător, ci foarte trist, pentru că/ eu știam că nimerind ieșirea ar fi ajuns/ la o petrecere cu mulți tineri, el fiind/ foarte tînăr și puternic și cu multe răspunsuri”, „E realitatea toată, curge pe lîngă tine,/ te vezi pe cealaltă parte a străzii prăbușindu-te”.

În introducerea unui eseu semnat de Boris Groys, Vasile Ernu citează din Kabakov: „lucrurile mele sînt mai reale decît mine pentru că ele se vor salva”. Oferindu-ne, prin poemul din titlu, o extrem de rafinată artă poetică, Văsieș intuiește arghezian aceeași capacitate a literaturii de a arhiva și de a prelungi propria noastră actualitate: „Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte/ să adorm, e mai puternică decît mine./ Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea/ tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus./ Eu nu voi mai lumina din persoana mea”. Cu toate neajunsurile lui, Instalația va fi reținut, sunt sigur, ca unul din puținele volume de după „stingerea” generației 2000, capabil – datorită acribiei stilistice și tematicii fascinante – de a deschide noi direcții în poezie.

Un volum și un proiect ce face ca literatura recentă să nu mai pară a momentului.

instalatia_1_fullsize

________
* Alex Văsieș, Instalația, Editura Cartea Românească, București, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 22-25]

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s