liniște, pace, perversiuni, heppiend. tineri poeţi maghiari din Transilvania

METAMODERNISM

Andrei Dósa (traducător), liniște, pace, perversiuni, heppiend. tineri poeţi maghiari din Transilvania, ediție îngrijită de Ștefan Baghiu, prefață de János Szántai, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2016.

Barbara Cassin definește intraductibilul drept procesul fără de sfârșit al traducerii, articulându-l prin apelul la instabilitatea semnificațiilor lingvistice sau la dimensiunea performativă a efectelor sofistice și, nu în ultimul rând, la condiția temporală/temporară a traducerii. Pe scurt, traducerea înseamnă, pentru editoarea faimosului dicționar, rescriere. La rândul ei, rescrierea pune în lumină modurile în care anumiți scriitori intră într-o cultură diferită de cea autohtonă, dar și felurile în care literatura adoptivă încorporează autorii non-nativi. În această ecuație, intraductibilul ocolește cu succes clișeul conform căruia n-ar exista traduceri perfecte. Departe de a fi un ideal intangibil, traducerea perfectă ar fi, în această perspectivă, o simplă și indezirabilă reproducere. Or, dacă transferul efectuat dintr-o limbă într-alta ar fi perfect, idiomurile (și magia fiecăruia în parte) ar înceta pur și simplu să (mai) existe. Ne putem imagina, oare, ceva mai fascist decât existența unui dialect cu adevărat universal (totalizant)?

Nu altceva sesizează Andrei Dósa când scrie, într-o notă a traducătorului, că limbile și literaturile minore „se reinventează mereu ținând cont de posibilitățile limbajului”, mizând „pe liniile de fugă ale acestuia. Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care literatura maghiară e greu de tradus. Mai ales poezia, unde dorința de a agresa limbajul de zi cu zi e și mai accentuată. Iar limba maghiară, datorită flexibilității ei, permite multe forme de violență și frumusețe” sau, mai departe, unde recunoaște că a vrut să realizeze – într-un gest de suveranitate à la Bataille – „un transfer de privilegiu. Măcar unul parțial”, lăsând cititorilor impresia că ar înțelege „din interior, (aproape) nemediat poezia celor 9 poeți incluși în antologie”. Din romantism încoace, literaturile minore și-au reinventat constant sursele productivității, compensând lipsa unor modele și tradiții indigene fie prin valorificarea vorbirii cotidiene ori a folclorului, fie prin simularea unor forme exemplare ale modernității occidentale. După sfârșitul Războiului Rece și odată cu extinderea globalizării digitale, culturile minore dispun, pentru prima dată, de aceleași resurse creative de care beneficiază și cele din vest. Fără a intra în alte detalii, mai spun doar că inegalitățile sunt, de cele mai multe ori, de ordin economic.

Acum, oricât de simpatică ar fi micro-analiza „sociologică” practicată de János Szántai, unde prefațatorul pune în pagină o convigătoare examinare a instituțiilor literare transilvănene, aș zice că sunt totuși câteva detalii peste care inițiatorul clubului de lectură Nepotu’ Lui Thoreau trece cu vederea. Sigur, cenaclul deja amintit a jucat și joacă rolul, important, de altfel, al unei societăți funcționale a literaților maghiari și români, însă, dincolo de activitățile cercului literar Bretter György (pe care îl amintește – și acesta desfășurându-se tot în Cluj-Napoca, la cafeneaua literară Bulgakov), mai sunt câteva asociații/organizații culturale care merită reținute aici, fiindcă definesc, într-un fel sau altul, direcțiile estetice asociate poeților prezenți în acest volum. E vorba, în primul rând, de cercul literar József Attila, o asociație literară din Ungaria care, dincolo de faptul că organizează lecturi sau tabere literare, publică și diverse volume de poezie, traduceri sau teorie și, în al doilea rând, de rolul revistelor clujene Echinox, respectiv Helikon. Mai mult, majoritatea celor prezenți în această antologie (cu o singură excepție: Benji Horváth – care a studiat filozofia și istoria religiilor la Budapesta) sunt studenți sau absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai, mai exact, ai Facultății de Litere (și aici, cu o singură excepție: László Edgár Varga care a absolvit Facultatea de Biologie).

Ceea ce înseamnă că volumul se putea numi la fel de bine și „tineri poeți maghiari din Cluj-Napoca”. E limpede că, dacă adăugăm aici și rolul pe care îl joacă azi, în interiorul poeziei de limbă română, așa-zisa „școală de la Cluj” (Rareș și Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Ștefan Manasia, Florentin Popa, Ștefan Baghiu, Alex Văsieș, Ovio Olaru), putem spune, fără teama de a exagera, că orașul universitar se detașează, în mod hotărâtor, ca unul din centrele „poeziei și criticii contemporane” sau că ar fi, după București, „cel mai de seamă atelier al literaturii” actuale (citatele sunt preluate din postfețele volumului/antologiei bilingve Un pahar cu lumină. Pohárnyi fény. Antologie. Poeti contemporani clujeni, Ed. Tinivár köyvkiadó, apărut la Cluj-Napoca în 2005, postfețe semnate de Petru Poantă și Molnos Lajos). De revăzut antologia Milionarii timpului: poeți maghiari contemporani (apărută în 2006 sub bagheta editurii Arcuș), dar și volumul Az ev muforditasai (Traducerile anului) tipărit de „Magyar Napló” în 2008 la Budapesta (unde apar, în traducere, poeme de Romulus Bucur și Răzvan Țupa, printre altele). O altă selecție e publicată de aceeași editură Arcuș (tot în 2006): A gyönyör román művészete (Romanian Arts of beauty). Aici apar poeme de Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Doina Ioanid, Alexandru Muşina și Răzvan Ţupa. O apariție mai veche (1997), care merită și ea semnalată, e Füst a dombról – Négy román költő (editura JAK, cuprinzând poeme de Nichita Danilov, Aurel Dumitrașcu, Bogdan Ghiu și Ion Mureșan, traduse de Jánk Károly). În vara anului ce tocmai s-a încheiat, revista Steaua (anul LXVII, nr. 8/814, august 2016) organizase un dosar dedicat poeților maghiari: „dosarul ce urmează a fost gândit bicefal şi propune atât o serie de tineri poeţi maghiari crescuţi şi formaţi în Ungaria, traducerea aceastora fiind făcută de poetul orădean Mihók Tamás, cât şi câteva nume relevante pentru tânăra poezie maghiară din Ardeal în traducerea lui Andrei Dósa” (Vlad Moldovan). Mai notez doar că Festivalul Internaţional „Primăvara Poeziei – A Költészet Tavasza” se află la cea de-a XVI-a ediție (la Zalău), fiecare dintre acestea concretizându-se într-o antologie bilingvă (publicate cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sub egida editurii Caiete Silvane). Altfel de a spune că, la o privire mai atentă, lucrurile nu stau, în ce privește inter-culturalitatea, chiar atât de rău precum s-a tot perorat.

Apărut cu sprijinul Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud (Președinte: Emil-Radu Moldovan) sau, mai precis, prin intermediul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” (Director: Ioan Pintea) și în urma taberei „Lucian Blaga — Atelierele de poezie. Tineri poeți români și maghiari” (26-30 iulie 2015), volumul poate fi așezat, fără probleme, lângă alte două apariții recente: e vorba, pe de o parte, de antologia R25 (editura JAK, Budapesta, 2015) și, pe de altă parte, în lipsa unui exemplu mai bun, de antologia Subcapitol, poezia (editura Tracus Arte, București, 2015). Ce mă îndreptățește să alătur cele două apariții ale anului trecut e faptul că ambele conțin textele unor poeți născuți, majoritatea, după 1989 (o altă apariție notabilă în limba maghiară ar fi antologia MOZDONYTŰZ, apărută la editura FISZ – Erdélyi Híradó Kiadó în 2014). Voi încerca să schițez în continuare, inevitabil la modul schematic, liniile principale ale textelor celor 9 poeți.

Revin, pentru câteva momente, la celelalte observații ale traducătorului: „e interesant cum unii dintre cei care scriu poezie la ora actuală în Transilvania mizează pe adaptarea unei oralități și directeți specifice poeziei slam, pe când alții mizează pe formele elevate, sapă zidul care desparte epoca vitezei și a versului alb de cea a poeziei clasice. Iarăși alții își asumă ciuntiri și condiționări, o bruscare în acest sens a limbajului, textele lor dând senzația că au fost extrase dintr-o lume interioară aglomerată, cu o logică twisted. Unde totul e perceput de la marginea întâmplării. Dintr-un loc privilegiat unde se poate ajunge doar prin fine reglări sintactice”. Cu alte cuvinte, Andrei Dósa identifică cele trei filoane principale ale liricii maghiare contemporane (vulgarizez, desigur). Într-adevăr, poezia maghiară post-Telep (Bajtai András, Deres Kornélia, Dunajcsik Mátyás, Ijjas Tamás, Krusovszky Dénes, Nemes Z. Márió, Pálffy András Gergely, Pollágh Péter, Sirokai Mátyás, Sopotnik Zoltán, Szabó Marcell) uzează/abuzează atât de formele fixe, cât și de cuceririle noului autenticism (poeticile corporale, neo-senzorialismul). Sunt prezente, în aceeași măsură, câteva aspecte împrumutate din sfera digitală ori din cea a postumanismului, însă influența cea mai mare o au – s-a tot spus – elemente de slam sau spoken word poetry îndreptate, e clar, împotriva autoironiei și barochismului postmodern. Însă e greșit să vorbești despre slam în momentul în care ai de-a face cu un simplu text tipărit, fiindcă mișcarea presupune prezența unui număr semnificativ de componente: performativitatea, comunitatea, interactivitatea și competitivitatea (ca să le numesc doar pe cele mai urgente) – care, în mod evident, lipsesc aici. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, putem vorbi, cu încredere, de importanța narativității, de folosirea unui limbaj concret sau de prevalența unei poetici a sincerității.

Scrisă la persoana a II-a, Ferenc André practică o poezie a absurdului ce oscilează între volutele discursului expresionist și imaginarul esteticii oniric-suprarealiste. Restul experimentelor formale (rime interioare, repetiții, aliterații) sunt ingenios combinate cu registrele post-confesivului aducând uneori cu Drăgoi, alteori cu Sociu. Botond Fischer adoptă predispozițiile discursului vizionar/ist utilizând anafora, de pildă, pentru a vira imediat într-o scriitură autenticistă. Nici el nu se ferește de rime (pe care le controlează foarte bine, de altfel), nici măcar atunci când construiește arte poetice („Cântec”). Polisindenton, epistrofă – iată doar câteva din figurile de stil pe care le pune la bătaie. Mária Magdolna Gondos cultivă o poezie ceva mai cerebrală și, în același timp, mai metaforică. Folosind, în mod preponderent, descrierea, poeta redă un adevărat proces al conștiinței. Gothár Tamás se remarcă prin această antropomorfizare extinsă: „acum că au scos mobilele/ se vede tencuiala coșcovită (dermis)// în spatele betonului armat (musculus)/ scheletul mâncat al structurii metalice (ossa)// prin geamuri (oculus) sparte lumina/ veștejește ce-a rămas din podea (cranium)// ieșite în afară cuiele (costae) rămase în perete (sternum)/ urme de lipici (pulmo) acolo unde au fost postere// în spatele atrium și verticulus întrepătunse/ o ușă (aorta) se deschide spre spaţiul gol (mediastinum)”. Nici trimiterile homerice nu sunt de neglijat. Benji Horváth construiește o (anti)metafizică trashy, poeziile lui fiind populate atât de demoni, cât și de dumnezei: „Îmi place viața mea futută,/ am priceput și asta. Îmi place că e atât de futută./ Sunt mândru de ea. Ți-aș spune/ că Dumnezeu e prezent și acolo unde abandonează/ și mi-e rușine”. Profetic, scrisul lui se apropie de ceea ce făcea primul Marius Ianuș. Dincolo de proiectarea unor scenarii narativ-simbolice, Ágnes Kali are obsesia formulelor memorabile: „dintre sfârcurile mele întărite se ridică aburi parfumaţi de ceai”. Árpád Kulcsár adoptă masca autismului poetic atât de răspândit azi, transcriind – telegrafic – conversații, impresii, idei și întâmplări. Alături de Ferenc André și Benji Horváth, Zalán Serestély este unul din cei mai talentați poeți cuprinși în acest volum. Undeva între parabolă și alegorie, poezia sa e profund emoționantă. Având stofă de prozator, László Edgár Varga folosește, în mod subtil, câteva din trucurile postmodernismului pentru a aduce la zi o parte a mizelor principale ale impresionismului avangardist (un soi de metamodernism, dacă vreți).

Ca notă generală, tensiunile sociale, dar, mai ales, conflictul dintre generații reprezintă două dintre temele majore prezente la toți poeții cuprinși în acest volum. Dacă e să acordăm credit ideilor vehiculate în presa cultural-literară, putem spune că două sunt pozițiile adoptate vizavi de literatura maghiară din Ardeal: cei care, pe de o parte, vorbesc de o literatură unitar-organică și cei care, pe de alta, fac o diferențiere clară între literatura maghiară națională (din Ungaria) și literatura maghiară transilvăneană (literatura diasporică, ca să zicem așa).

Oricum ar fi, nu cred că greșesc atunci când afirm că o parte a celei mai valoroase poezii maghiare de azi se scrie în Transilvania. Sau chiar la Cluj.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s