Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”

Dosar Integral

Dosar coordonat de Alex Ciorogar

Postmodernismul românesc a fost receptat, nu o dată, drept o paradigmă importată oarecum bovaric în lipsa unei reale postmodernități. Reprezentanții milenarismului poetic (fie că vorbim de neoexpresionism, fie că ne referim la filiera autobiografic- fracturistă ori la cea vizionaristă) s-au concentrat – dincolo de prezența lor pe anumite platforme literare internautice – asupra temelor „realului” fără a valorifica însă, cu foarte puține excepții, apariția noilor dimensiuni ori contexte, să zicem, digitale (cu toate că problematizarea impactului lor datează, teoretic vorbind, încă de la începutul anilor 1990 – vezi, de pildă, textele lui Ion Manolescu). În schimb, tinerii scriitori debutați după 2010 se remarcă prin impunerea unor formule și problematici aflate în relativă concordanță cu trăsăturile extremei-contemporaneități (direcțiile postumane, influența mediilor electronice, consecințele globalizării sau ale capitalismului cognitiv și altele). Conținând două texte teoretice și o anchetă, dosarul revistei „Cultura” cartografiază tocmai noile discursuri poetice românești de după fenomenul 2000. Miza acestui demers este de a provoca nu un bilanț propriu-zis, ci, mai curând, de a investiga condițiile și modurile de existență a unei posibile grupări literare „post-douămiiste” care se îndepărtează, în egală măsură, atât de logica manifestelor așa-zis avangardiste, cât și de ideea generației literare.

Câteva reflecții pe marginea metamodernismului

Aș vrea să indic, pe cât posibil, câteva din cele mai relevante trăsături ale poeticilor actuale, astfel că, în încercarea de a cartografia formulele și tematicile noilor discursuri, voi apela – și asta tocmai pentru a evita conceptul de generație literară – la un alt tip de demonstrație ce vizează, mai curând, examinarea modalităților în care un concept anume reușește să surprindă atmosfera estetică specifică unui moment de după postmodernitate. În completarea observațiilor pe care le voi face în continuare, am preluat câteva din comentariile pe care le-am semnat, în ultimii 3 ani, pe marginea câtorva cărți de poezie care mi s-au părut a fi relevante.

Revenind, metamodernismul pare a constitui, la nivel internațional, una dintre cele mai discutate și discutabile teorii apărute în zorii noului mileniu. Se vorbește tot mai mult despre existența a cel puțin trei tipuri diferite de reacții la postmodernitate. Prima constă, destul de previzibil, în revalorificarea categoriilor estetice premoderne. Cea de-a doua are în vedere, în schimb, o depășire cu orice preț a postmodernismului, pe când ultima – despre care voi discuta în continuare – reprezintă o soluție oarecum împăciuitoare. Rețin, pentru moment, doar faptul că formele poetice recente mizează, de pildă, pe construcția unor alte tipuri de semnificație fondate, ca să zicem așa, pe principiul sincerității ori al întâietății afectelor, fără a renunța însă – și asta e esențial – la câștigurile postmodernismului ludico-ironic. Nu e vorba, așadar, de o întoarcere, cum bine arată Luke Turner (într-un mic eseu intitulat „Metamodernism: A Brief Introduction”, apărut la începutul lui 2015 pe site-ul http://www.metamodernism.com), la pozițiile ideologic-naive ale modernității, ci, mai degrabă, de o inteligentă dramatizare a oscilațiilor continue dintre modernism (în sensul larg al termenului) și postmodernism ori, mai simplu, dintre entuziasm, pe de o parte, și ironie, pe de alta: „a kind of informed naivety, a pragmatic idealism, a moderate fanaticism, oscillating between sincerity and irony, deconstruction and construction, apathy and affect” [„un soi de naivitate avizată, un idealism pragmatic, un fanatism moderat, oscilând între sinceritate și ironie, deconstrucție și construcție, apatie și afect”]. Cei care au definit însă pentru prima dată conceptul (așa cum îl utilizez aici – vezi articolul „Notes on metamodernism” din Journal of Aesthetics & Culture, vol. 2, 2010, pp. 1-14) – Timotheus Velmeulen și Robin van den Akker – subliniază încă și mai ferm importanța glisărilor „between a typically modern commitment and a markedly postmodern detachment” [„dintre un angajament tipic modern și o detașare marcat postmodernă”]. Una peste alta, nu e greu de observat că metamodernismul reprezintă, deocamdată, cea mai adecvată metaforă critică pe care o putem întrebuința în vederea descrierii unei noi sensibilități culturale, cu toate că nu puține sunt propunerile alternative: hipermodernismul (Gilles Lipovetsky), digimodernismul (Alan Kirby), automodernismul (Robert Samuels), altermodernismul (Nicholas Bourriaud), cosmodernismul (Christian Moraru), transmodernismul (Enrique Dussel, Paul Gilroy) și, la modul foarte general, post-postmodernismul (Jeffrey Nealon și alții).

Observația e valabilă și pe teren autohton. Literatura ultimilor aproximativ 20 de ani se defineşte fie împotriva, fie în prelungirea, dar mereu în raport cu practicile poetice ale optzeciştilor postmoderni. Culmea e că şi conceptele vehiculate de critică sunt aceleași pe care Mircea Cărtărescu le consolidase în teza sa doctorală: textualism, biografism, neo-expresionism şi minimalism. În procesul caracterizării cât mai exacte a morfologiei poetice actuale, argumentul meu se bazează, între altele, și pe nevoia introducerii în însuși cadrul ideii de autenticitate ori tranzitivitate a distincției dintre cel puțin două modalități diferite de conceptualizare/realizare ale acesteia. Așadar, cred că ar fi util să vorbim, pe de o parte, despre un tip de tranzitivitate „post-cărtăresciană„ (mă gândesc nu doar la formele diluate de epigonism, dacă vreți, ci și la cele câteva dialoguri culturale productive apărute pe parcursul anilor ’90), dar și despre o formă de autenticitate „anti-cărtăresciană„ (răbufnirile generației 2000 și, în special, ale anarhiștilor fracturiști), pe de alta. Merită apoi remarcată existența unui al treilea soi de tranzitivitate care tinde a traversa discursuri sau mișcări și mă refer, desigur, la acel „grad zero” al scriiturii. În opoziție însă cu toate aceste eforturi de transparentizare se află noile stilistici baroc-parnasiene, tendința fiind aici de opacizare. Adaug imediat: desprinderea (dacă există, într-adevăr, așa ceva) nu e implementată în termenii unei rupturi. Ea nu urmărește, așadar, o logică a stângii. Ba chiar dimpotrivă, responsabilitatea formelor ori angajarea socială, mai ales în ce privește raportul cu celelalte generații, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.

Declarația conform căreia poezia nouă și reprezentanții cei mai de seamă ai acesteia se întorc, ca să apelez la câteva locuri comune, către acel tip de poezie pe care Hugo Friedrich o caracterizase drept o „lirică” a intelectualității și a austerității formelor sau, dacă vreți, la acea filieră pe care Marcel Raymond o identificase ca aparținând artiștilor este infinit mai adevărată decât oricare altă încercare de instrumentalizare a modificărilor în termeni belicoși. Dacă Bogdan-Alexandru Stănescu proiectase lupta intergeneraţională în termeni psihanalitici, putem spune, fără teama de a greși, că tinerii poeţi de azi par să se fi detașat complet de intrigile complexelor freudiene. Fără să se-ntoarcă împotriva practicilor postmoderne, tinerii poeţi debutaţi după consolidarea principalelor nume şi direcţii ale generaţiei 2000 au fost martorii unor conflicte intergeneraţionale (aproape) sterile, motiv pentru care, fără a juca până la capăt cartea ironiei distructive, aceştia aleg, cu bună ştiinţă, să refolosească în avantajul lor o parte a convenţiilor literare dinamitate nu cu mult timp înainte de anarhiştii fracturişti; ei obţin, în consecinţă, efecte poetice admirabile, fiind pe deplin conştienţi că nici măcar clişeele nu trebuie ignorate, ci mai curând curtate.

Dincolo de meritul de a fi compus un inventar al sensibilității actual-digitale, textele lor – haotice, sofisticate, emoționante – se remarcă prin aceea că ne oferă nu doar un fascinant spectacol al prețiozității, ci și o subtilă tactică recuperatoare (coagularea unor tradiții, adică, dintre cele mai divergente). Deosebit de caracteristic este, în acest sens, modul în care, problematizând fragilitatea/instabilitatea noilor condiții social-tehnologice, ei reușesc să valorifice tocmai relativismul, dar și rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice. Dinamica și formele literaturii „extrem-contemporane” ar putea fi explicate, pe scurt, drept rezultatele conflictului și ale tensiunilor dintre tradiție și noua cultură digitală. Poezia actuală a reușit însă să integreze mecanismele ce păreau să-i prevestească moartea. Spațiul cărții a devenit unul privilegiat tocmai datorită faptului că interferențele dintre codurile digitale și urmele expresiei scripturale pot fi – în limitele paginii – constant negociate. Ceea ce duce ușor la concluzia că gestul literar e încă capabil de reinscripționarea lumii virtuale în/prin tocmai materialitatea corpului creator. Nu e deloc riscant să vorbim, așadar, de trecerea de la o serie de poetici hard la altele mai soft. La fel de evident e, pentru cei care au urmărit cu atenție poezia ultimului deceniu, că importanța pe care o avusese înregistrarea nemediată a experienței (în textele douămiiștilor) e abandonată acum în favoarea construcției unor mici universuri discursive. Trecerea de la așa-numita critică socială la desocializarea imaginativă a noilor poetici e, în acest sens, suficient de grăitoare. Noul trend academist (ce ar trebui înțeles în sensul configurării unui retroalexandrinism) e marcat, printre altele, de revalorificarea formelor fixe, dar și de preferința pentru o oarecare artificialitate hiperconștientă.

Subliniez convingerea conform căreia, atât din punct de vedere tematic, cât și din punct de vedere stilistic, valoarea textelor tinerilor poeți de azi reprezintă o garanție suficientă privind posibilitatea schițării unui nou portret de grup. Mizând, reamintesc, pe depersonalizarea discursului, altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului, dar și pe exhibarea hipersensibilității trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice, paradoxurile sunt completate de înregistrarea efectelor transgresiunii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media. O achiziţie recentă o reprezintă raportul complet naturalizat pe care poezia îl subîntinde azi atât cu modelele canonice, cât şi cu cele marginale. Într-o literatură fără frontiere, poezia nu se mai raportează, cum o făcea până nu demult, (doar) la un alt text literar, ci şi la un serial TV, un joc video sau, de cele mai multe ori, la cele mai întunecate colțuri ale industriei muzicale. După zgomotul manifestelor milenariste, juniorii fac un pas în spate, punând o barieră între ei și noile tipuri de expresivitate (fie că e vorba de ecranul dispozitivelor electronice, fie că e vorba, pur și simplu, de o distanță autoironică). Pline de interes rămân, așadar, și considerațiile privind natura rizomică a noilor producții poetice. Marotele antiliterare (posttragicul, postironicul) și predispozițiile estetice ale culturii electronice (globalizarea, fluidizarea, pluridimensionalitatea) completează acest profil în care remarcabile devin următoarele câteva transferuri: trecerea de la transcrierea directă a biografismului la explorarea imaginativă a afectelor și a cognițiilor; de la anarhismul neoavangardist la tehnologismul reflexiv; de la minimalismul autenticist la exhibarea hauntologică a plenitudinii excesive; de la neoexpresionismul visceral la empirismul fabulatoriu și, nu în ultimul rând, de la construcțiile vizionare la bovarismele exotice.

Într-o epocă a globalizării digitale, transformarea poeților (departe de a se mai autodefini drept simpli scriitori, aceștia tind sau își doresc a fi, mai mult ca oricând, orice altceva: gameri, hackeri, DJs, curatori, bricoleuri sau, de ce nu, adevărați antreprenori) și a poeziei sub influența tehnologiilor digitale e mai mult decât inevitabilă. Problematizarea impactului tehnologiilor informaționale asupra – horribile dictu – condiției umane, e concurată doar de modalitățile prin intermediul cărora mecanismele digitale au început să ocupe un loc central în cadrul elaborării unor noi tactici retorice. Limbajul devine, bunăoară, o simplă extensie tehnologică (vorbeam, într-o cronică la „Instalația” lui Alex Văsieș, despre trecerea de la tehnici la tehnologii literare), iar sensibilitatea nu mai apare altfel decât intens hibridizată (vezi, de pildă, textul pe care l-am semnat despre „Dialectica urșilor”, ultimul volum marca Radu Nițescu). Nu mai puțin inovatoare și fecunde s-au dovedit a fi interogațiile adresate iluziei identitare. Spectralizarea identității subiectului poetic și transferul acesteia în spațiile interstițiale dintre biologie și tehnologie au prilejuit nașterea unei auctorialități neuronale în care individul rămâne un simplu nod într-o rețea de comunicare aflată dincolo de genuri, regnuri ori specii: ilustrativ e, în acest sens, proiectul „Nada”, unde Andrei Dósa confecționase câteva exemple magistrale de hiperrealitate. Dincolo de faptul că un poet neoromantic precum Ștefan Baghiu se dovedește mai abil în recuperarea unor sugestii ale inefabilului decât ceilalți colegi ai lui, dincolo de faptul că putem identifica atât încercări circumspect-conservatoare (estetica noului Est la Matei Hutopila), cât și proiecte ceva mai îndrăznețe (epopeea eroi-comică a acestui Cărtărescu-bufon care este Florentin Popa), capital rămâne, totuși, faptul că experimentele unui Vlad Drăgoi, dacă vreți, pot fi oricând asociate unei mișcări generic intitulate noua sinceritate („The New Sincerity” – una din direcțiile aflate sub cupola largă a metamodernismului).

Un ultim aspect trebuie punctat. Chiar și atunci când nu e conceptuală (Sebastian Big, Dmitri Miticov), postumană (Gabi Eftimie, Vasile Mihalache, val chimic) ori avangardistă (în înțelesul foarte larg al termenului – Alex Cosmescu, Vlad Moldovan), poezia contemporană pare a fi supusă unei serii întregi de constrângeri dezvoltate în raport cu moștenirea romantică ori cu însăși ideea de expresivitate – o serie de gesturi stilistice, retorice și etice pe care versificatorul autoreflexiv de azi se vede nevoit a le ocoli, o listă neagră pe care Gillian White o numise, extrem de sugestiv, „lyric shame” [„pudoare lirică”] (sau, cum spune într-alt loc, „the poetics of embarrassment” [„poetica rușinii”]). Deși termenul e, într-adevăr, riscant, aș zice că noua ontologie nu ține nici de un registru al realului, nici de unul al imaginarului, ci, așa cum ne-am obișnuit deja, de unul virtual. Prin tematizarea convențiilor subiectului liric, poezia își pune sub semnul întrebării propria contribuție la instaurarea vechii paradigme culturale, precum și posibilitatea unor viitoare reconfigurări.

new-sincerity

Advertisements

5 thoughts on “Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”

  1. Just. Un articol bun. Ceea ce, evident, nu înseamnă că este perfect. 🙂
    „New Sincerity” nu mi se pare că ar fi o etichetă care să se potrivească lui Drăgoi (mai ales cel din „Metode”, foarte diferite de cel din volumul următor, dar să vedem „sergio leone”), iar „avangardistă” este o etichetă semantică absolut vidă în contextul ăsta. nu văd ce ar fi avangardist la Cosmescu sau Moldovan – ce „înțeles foarte larg”? Toți sau mai toți cei discutați aici ar fi „avangardiști” în înțeles foarte larg – sau nimeni, decât eventual Big și Mihalache. Cosmescu și Moldovan chiar nu mi-aș imagina unde ar intra în discuție.

    Liked by 1 person

  2. Mulțumesc, Florin!
    Înțelesul foarte larg al avangardismului e, în acest caz, cel de experimental (filiera radicală a modernismului, să zicem), diferit de sensul mai mult sau mai puțin tradițional (clasic, dacă vrei) al poeziei – și m-am gândit aici atât la teme, la sensibilități, cât și la tehnici, stiluri ori discursuri. N-am reușit, pe moment, să le ofer un nume potrivit textelor semnate de Vlad Moldovan sau de Alex Cosmescu – având în vedere că nu mi se par a fi nici conceptuali, nici post-umani, nici altfel, așa cum am zis neo-biedermeier (pt Văsieș), neo-romantic (pt. Baghiu), hiper-realism (la Dosa), realism fabulatoriu (la Nițescu), estetica noului Est (la Hutopila), realismul speculativ (Olaru), postumanism (Mihalache, Eftimie, val chimic), conceptualism (Big, Miticov) și noua sinceritate (la Drăgoi). Pentru mine, toate aceste direcții intră sub cupola metamodernismului.

    Like

  3. E un singur val, echivalent al unui nou curent. Nu știu la ce orientări te referi apoi, dar fiecare poet are, în schimb, propria formulă, cum e și normal. Nu înțeleg, și dacă ar fi cum spui, de ce poezia trage să moară din moment ce diversitatea n-a însemnat niciodată altceva decât sănătatea sistemului literar, spre deosebirea de direcția monocordă a realismului socialist, ca să dau un singur exemplu.

    Like

    1. E foarte corect ce spui. Din ce în ce mai mulți poeți, din ce în ce mai puțină poezie. Nu are rost să ducem comparația pe tărîmul materialismului dialectic. Am zis că poezia agonizează pentru că a început să nu mai fie slujită. Pînă la urmă, cum definești poezia?

      Like

      1. Nu văd de ce mai mulți poeți ar însemna mai puțină poezie. Poezia nu e un rezervor la care să aibă acces numai 2, 3 scriitori aleși sau mai știu eu ce. Poezia nu e religie și poeții nu sunt preoți să o slujească, oricum ai defini poezia.

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s