The New East Aesthetic

Fără a fi fost, e-adevărat, la fel de subtil de-a lungul întregului volum, Hutopila valorificase, prin debut, nu doar dovezile conform cărora ortodoxia rezistase onorabil în fața industrializării comuniste, ci și câștigurile dimensiunii tehnologice în raport cu analiza socială.

Întocmai proiectului Deep Europe, ce își propusese, încă din ’97, cartografierea unui spațiu așa-zis translocal (o zonă dincolo de Est și Vest), poetul reușea, destul de ingenios, aș zice, să liricizeze modalitățile prin care tehnologiile digitale ne oferă, de ceva timp încoace, posibilitatea transcenderii barierelor lingvistice, politice ori culturale: „pot să-mpartă și să coloreze hărțile cum vor/ și-n rusă și-n română ăsta-i glod moldovenesc și ăsta-i aer moldovenesc ca ceața dimineții/ aceeași dincoace și dincolo de prutul de ale cărui ode ni s-o acrit”, „undeva-ntre dealurile vasluiului într-o ogradă care, da, se vede pe google earth” (înlocuit acum de google maps). Ceea ce versurile sale începeau să contureze – alături de cele ale unui Dósa – nu erau altceva decât copilăria și adolescența României post-tranziționale, însă, cum ziceam și altundeva, la Hutopila, explorarea adolescenței vine la pachet cu examinarea unui mit al masculinității, iar masculinitatea – cu o imanentă critică ideologică a Vestului capitalist-efeminat. Într-un spațiu geopolitic în interiorul căruia internetul a relansat nu doar ideea libertății, ci și strategiile reinventării (ale micro-revoluției, dacă vreți), investigarea culturii contemporane va trebui să țină mereu cont de contextele și condițiile în care se desfășoară astăzi schimbul de idei, dar și de dimensiunea nostalgică pe care operațiunile, de pildă, postumane le vor adopta aici: „văcuțele cu cod de bare pasc din iarba uniunii pe imașul uniunii/ bestii blînde cu ochi mari gene întoarse uger umed călduț/ în soare”.

Dacă primul volum conținea poeme mai mult sau mai puțin rugoase, limbajul e aici vădit îmblânzit (de altfel, tabularitatea poemelor e regularizată, iar sintaxa rulează în limitele normalității). Pe alocuri îi lipsește, totuși, simțul dramatic de a dezvolta până la capăt micile sale escapade sau, din păcate, instrumentele de a reda convingător anumite stări. Într-un volum în care dimensiunea experimentală a fost redusă la minim – intensitatea e scăzută atât verbal, cât și imagistic – tehnica ar fi trebuit să-i confere viziunii de ansamblu un oarecare discernământ critic. Cu toate că scrie în buiestru, remarcabil e, în schimb, felul în care bacovienele scântei galbene sunt inspirat înlocuite cu „verdele și albastrul proiectat de/ reclamele din stradă”. Deși (sau datorită faptului că) joacă acea carte a poetului blestemat (pe linia Mureșan, Acosmei, Khasis), Hutopila rămâne, cel mai probabil, singurul dintre post-douămiiști practicând o poezie semi-angajată. Fără teama de a greși, putem spune că noul volum face trecerea de la o poezie erotică, à la Marius Ianuș („isabello”, „între buza ta dreaptă și buza ta stîngă/ am deslușit ceva mai perfect decît rapoartele cincinale”, „gîndul că nimeni nu te-alintă ca o liceancă intelectuală-n-devenire”) la adultery poems: „a trecut ceva vreme și de cînd am fost la bucurești și/ nu-mi iese din minte acea dimineață cețoasă în care/ mi-am băut cafeaua în balconul ei, deasupra unui stadion gol și/ a întregului cuprins pustiu/ era atîta liniște în belvedere/ am plecat din camera ei de cămin ca de acasă// acasă mă așteptai tu”.

Apelând la motivul măștilor necesare, poetul decretează, fără a sta prea mult pe gânduri, că numai gesturile au puterea de a deveni evenimente cu adevărat autentice, pe când vorbele, asemeni poeziei, sunt condamnate, pe veci, la artificialitate. Dacă în copci limbajul avea uneori valențe decorative, alteori identitare, acum el nu mai trădează altceva decât lipsa de autenticitate (notez doar, fără a intra în alte explicații, că repetiția cuvântului „chipurile” e simptomatică în mai mult decât un singur fel). Fără a reuși să ocolească astfel clișeele existențialismului ori ale absurdului, ceea ce transpare, în final, și asta dincolo de notele confesiv-sociene, e o adevărată retorică a practicii cotidiene (ori, în aceeași măsură, o practică a retoricii cotidiene): „din teritoriul în care-ți desfășurai gramatica perfectă a gesturilor,/ privesc crucea de pe turlă și încerc să nu mă gîndesc la nimic”. În consecință, nu cred că exagerez zicând că, deși unele poeme pot fi ușor confundate cu câteva mostre de proză scurtă, autorul pune în pagină o suită de efecte extrem de discrete, însă cu atât mai eficiente (silepse, tendințe de abstractizare, registre neutre). Artă poetică, rândurile următoare dau naștere unui fel de smartphone poetry: „pe frigul ăsta, în intersecție, doar eu și statuia poetului nepereche/ stana de piatră tronează monumental și comunist-eroic la/ intrarea în copou/ săracul eminescu, la uspensia i-au făcut țîțe, la onești i-au făcut/ chipul din crengi,/ aici i-au pus o mantie caraghioasă”, „scot telefonul să-l pozez/ din cauza gerului ecranul tactil nu răspunde/ mai bine așa”.

Una peste alta, Tișița rămâne o satiră anti-corporatistă ce trece, așadar, drept o ironică parabolă privind noua „luptă de clasă”. Astfel că, tematic vorbind, volumul interoghează – prin intermedierea amintirilor unui individ înstrăinat de sine însuși – tocmai validitatea comunităților de care acesta aparține. Deloc surprinzător faptul că stările psihologice sunt declinate nu în registru patologic, ci, mai degrabă, în termeni dramatici. Detașarea reflexivă în fața alienării îi facilitează capacitatea de a chestiona chingile jocului social în care par a fi angrenați toți cei din jurul său. Migrând constant între două spații – unul rural, celălalt urban –, poetul/navetistul pune în pagină o tulburătoare stereografiere a adolescenței sale târzii, confirmând, nu o dată, afecțiunea pe care o întreține în raport cu anumiți ’90-iști și, mai ales, față de Ioan Es. Pop. Fără a mima până la capăt naivitatea, scrisul său creează un spațiu valoric fascinant, virând de la luciditate la plasticitate: „după o vreme nu mai sînt atent decît, discret, la bărmăniță/ ea are tot ce vreau eu de la o femeie/ și mai mult/ ea are”, „și ne zîmbeau mieros prin geam, fetele noastre, nouă”, „era tare bucuroasă că-i fac hatîrul/ cînd făceam ritualul cu apa chioară ochii îi străluceau”, „am dansat, dacă-i putem zice așa/ apoi nasturii au căzut, încheind un post lung// mai tîrziu, adormeam vag îmbrățișați, iar/ deasupra încă forfoteau tatăl fericit și fiicele și viața și frumosul”. Cu ajutorul acestor câteva secvențe, Hutopila își asigură poziția pentru următorii câțiva ani.

Mișcarea următoare va fi însă decisivă.

hutopila-tisita

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s