Heterobiografia lirică: Alex Văsieș – Oana Văsieș

Unknown

Alex Văsieș, Oana Văsieș, Editura Charmides, Bistrița, 2016.

            Împărțit în două cicluri, prima parte a volumului („Solace”) ar fi putut figura, la fel de ușor, în cuprinsul „loviturii de cap” (Casa de pariuri literare, 2012). Cea din urmă însă („Fete din România”) nu pare să aibă absolut niciun corespondent nici în cadrul poeticii sale, nici în contextul formulelor lirice actuale. Dacă discursul criptic traduce la nivel imaginar condițiile globalizării digitale, caracterul eliptic al scriiturii trădează, la rândul lui, o nostalgie fractalică subtil sugerată prin intermediul bricolajelor laconice. Scriam, în eseul despre „Instalația” lui Văsieș, că biografemele primului volum fuseseră înlocuite de acele textual snapchats, observație valabilă încă și aici. În măsura în care acest lucru e posibil în perimetrul paginii tipărite, minimalismul meditativ încurajează, între altele, trecerea de la sintaxă la entaxă (forma și funcția sintaxei electronice). Interesant e însă că, tocmai în acest context, clujeanul ne oferă câteva posibile răspunsuri la întrebarea care-l măcina încă de la debut: de ce a „ales mai mereu cu corpul”? Învățând „cum se scrie/ cu mîna la femeie”, poetul devine adeptul prozodiei: aliterațiile, asonanțele, anaforele, ritmurile sacadate, refrenele și rimele, de regulă, interioare domină expunerea.

            Ceea ce fiecare titlu amenajează e nu atât o demitizare a societății spectaculare, ci, mult mai pervers, un simulacru al deconstrucției: „Vreau să merg la paradă/ Să văd cum ia foc turnul/ Împreună cu cineva/ Simboluri și nostalgie// Înainte de primul repeat/ Să se arate razele hip/ În ultima cameră/Să văd cu cineva”. Campus poetry („În grădina lui Theo D’haen din Leuven/ Beau lichior fin și mă uit la cer/ Știu un tip care locuiește în campus/ Nu vreau să trec pe la el”, „Îi visez de când eram mică/ Ochii lui Damrosch de peste ocean”, „Vino cu mine să bem lichioruri fine/ În grădina lui Theo de lângă ocean”), textele sale, nu o dată etice, par a fi practicile sau confesiunile deontologice ale unui conștiincios prozator de secol XIX: „Cobor în relațiile altora să văd dacă e la fel”. Cosmicizarea/cosmetizarea identitară („Sunt fata soarelui și a stelelor pe care le iubesc”) e întrecută doar de declarația subatomică de dragoste: „Tu ești dragostea mea mă dirijezi în cuante”. Odă tehno, poemul cu numărul nouă (#9) pregătește terenul pentru excelentul pseudo-pastel din subsolul paginii 59: „Îți amintești când ne îndepărtam de mal/ Cât de albe erau țărmurile/ Cum se ridica fumul spre cer/ Cât de albe țărmurile/ Zgomotul ambiental”. Mai notez doar că rândurile următoare concurează câteva din cele mai reușite momente ale ultimului Sociu: „Te aud de departe ceva îmi rupe vibrația/ Vrei să așteptăm împreună dimineața/ Apoi să coborâm în apa plină de sare/ Să-mi faci chestia la care-i zici îmbrățișare”.

            Mai importantă mi se pare însă trasarea liniilor, chiar dacă sumar, ce dirijaseră, din culise, experimentul central al plachetei. Auctorialitatea, știm bine, a fost dintotdeauna un concept contestat. Ceea ce merită examinat, în acest caz, e ansamblul condițiilor în care unui anumit subiect (Oana Văsieș) i-a fost negată calitatea de a fi autor. Dacă auctorialitatea e, de regulă, un atribut al situației retorice, gestul tânărului poet poate fi explicat sub forma unei instanțe de auctorialitate născocită („contrived authorship”). Demascând valorile pe care le atribuim în mod normal auctorialității, ea se bazează pe anumite tehnici ale decepției (planificarea laborioasă) ce pun la încercare integritatea și inteligența lectoriatului. Astfel, reacția de respingere a formelor de auctorialitate „aranjată” e cel puțin naturală, fiindcă explică, într-o anumită măsură, indignarea cititorilor care au fost păcăliți (atât moral, cât și axiologic).

            Suficient de elocvent, Julie Marie Smith a demonstrat rolul crucial pe care îl joacă așa-numitul „cor retoric” în cadrul elaborării unei anumite posturi auctoriale. Fiind unul dintre elementele esențiale ale situației comunicaționale, corul retoric va prelua – chiar dacă temporar – funcția de autor. Compus din totalitatea revistelor, organizațiilor, evenimentelor și a specialiștilor ce au contribuit la construcția imaginii scriitorului/scriitoarei în cauză, activitățile orfeonului mediatic întăriseră convingerea publicului conform căreia Oana Văsieș era singura și adevărata producătoare a textelor respective. În aceeași măsură, îi conferiseră tinerei studente o anumită autoritate instituțională. Sinonim cu ocuparea unei poziții de „autentică origine creatoare”, noul statut legitimator fusese consolidat, într-un soi de vicioasă mișcare circulară, de multitudinea publicațiilor și, mai ales, a premiilor de care s-a bucurat sora poetului. Fiind o desomatizare experimentală, putem spune, în consecință, că volumul publicat anul trecut de cei de la Charmides nu reprezintă, în ciuda sau din cauza identității patronimice, un simplu act heteronimic, ci o formă specializată de auctorialitate contestată, la fel cum putem afirma că „Oana Văsieș” nu e, în cuvintele Lucianei Boldrini, cu nimic mai mult și cu nimic mai puțin decât „portretul unei voci”.

            Nu e prima dată în istoria recentă a poeziei noastre când disrupția funcției auctoriale e realizată cu scopuri estetice. Mi se pare însă că e singura instanță în care gestul amplifică o formulă poetică în loc să livreze o alternativă. Și e remarcabilă.

REVISTA TRIBUNA

oana

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s