HIPER-REALISM – “ADEVĂRATUL BĂIAT DE AUR” – ANDREI DÓSA

25319779_10213028673785966_455051244_o.jpg

Hiper-Realism (în Poesis Internațional, nr. 2 (20), 2017), pp. 277 – 281.

Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017.

„Créer un poncif, c’est le génie. Je dois créer un poncif”. Între loc comun și formulă memorabilă, clișeul—așa cum bine indică însemnarea lui Baudelaire—a căpătat o puternică și îndoită conștiință a convenției odată cu debutul modernismului poetic. Apărut la Casa de Editură Max Blecher, noul volum semnat de Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, poate fi citit, în aceeași logică, ca o teribilă meditație privind frivolitatea valorizării și, totodată, ca o reflecție ironică realizată pe marginea meschinăriilor socializării.

Aflat la cea de-a patra publicație, Dósa nu se arată cu nimic mai prejos față de colegii săi. Ba chiar dimpotrivă, aș zice că textele sale n-au fost niciodată într-o formă mai bună. Talentul e incontentestabil: evidentă e, cum ziceam, nu doar intuiția construcțiilor semnificative, ci și capacitatea de a-și expune și analiza, cu totală indiferență, influxul cognitiv. Puțini sunt cei care reușesc să pună în pagină atâtea elemente epidictice cum se întâmplă în adevăratul băiat de aur. Iată ușurința cu care inventează proverbe („mâna grăbită/ nu face muzică bună”) sau lejeritatea cu care născocește aforisme: „fiecare face zgomot/ pentru el/ nu pentru conținut/ pentru starea de bine/ generală/ și-n definitiv pentru a trece în neființă apreciat”. Nu e lipsit de importanță nici faptul că lui Dósa îi datorăm examinările cele mai pertinente privind micro-universurile corporatiste (cuprinse în volumul de debut). Aș deschide însă o mică paranteză contextuală înainte de a trece mai departe.

Istoria postbelică a poeziei române se încheie, ce-i drept, odată cu revoluția din ’89, însă știm la fel de bine că o parte a liricii și a trăsăturilor ei s-au prelungit și după schimbarea de regim (toată pleiada romanticilor întârziați, ca să zic așa). Observația e crucială fiindcă, la o privire retrospectivă, până și eforturile generației 2000 se dovedesc a fi fost aparținând, cel puțin parțial, unei paradigme inevitabil declinante (ceea nu presupune și lipsa calității). Aflat la granița dintre două lumi, Dósa încheie, în mod definitiv, o etapă și inaugurează o alta. Odată cu debutul său (2011), gesturile colegilor lui capătă și ele accente de pionierat. Ideea de influență – piatra unghiulară, până nu demult, a comparatiștilor pedanți – pare, după experiența postmodernității și a deconstrucției, o glumiță cel puțin pretențioasă. Iată de ce aș zice, fără probleme, că încercările ce pot fi încadrate sub cupola metamodernismului, sunt primele care modifică—în mod fundamental—aspectele liricii contemporane.

Astfel, chiar dacă fracturismul (în detrimentul celorlalte mișcări de la începutul noului mileniu) e acum folosit ca un soi de sinonim pentru începutul anilor 2000, observația nu semnalează, din păcate, nimic altceva decât succesul retoric al manifestelor avangardiste. Pentru a pune puțin lucrurile în perspectivă, să amintim că douămiiștii erijaseră „viața” la statutul de unic model al scriiturii. În schimb, metamoderniștii transformă acum stilul într-un fel de a fi. Eliberându-se de catehismele milenariste, poezia nu mai transcrie o experiență, ci o produce prin mixaj, fiindcă nu despre însemnarea imediată a unor episoade (ne)semnificative e vorba aici, ci despre formalizarea hauntologică a unor afecte analgezice. Putem nota, apoi, că jargonul digital a înlocuit deja argoul tranziției post-comuniste sau, mergând ceva mai departe, că experiența subiectivității nu mai pariază pe visceralitate, ci pe fenomenologizarea imaginarului informațional. Aș mai zice, în sfârșit, că, așa cum douămiiștii și-au făcut un țel din fabricarea autenticității, metamoderniștii au ales să legitimeze construcțiile sintetice.

Acum, oricare și oricâte ar fi diferențele specifice, trebuie să recunoaștem că poeticile actuale sunt caracterizate de un soi de fungibilitate (ceea ce înseamnă că nici vârfuri nu sunt). Alături de Alex Văsieș, Alex Cosmescu, Matei Hutopila și Radu Nițescu, Andrei Dósa întregește, de pildă, o estetică a ponderației. La fel cum Florentin Popa, Ștefan Baghiu, Cosmina Moroșan, Ovio Olaru și Vlad Drăgoi înregistrează tonalitățile unei retorici a excesului. Am discutat, cu altă ocazie, despre tematizarea comună a adolescenței, însă aș vrea să discut puțin și despre importanța rolului pe care scriitura îl ocupă în imaginarul câtorva dintre cei mai reprezentativi poeți ai metamodernismului: pentru Baghiu, de pildă, poezia apare ca o modalitate de a-și negocia poziția în lume; pentru Văsieș, versurile sunt tot atâtea modalități de a se multiplica; pentru a reține evenimente esențiale și frumoase (un cuvânt de care critica literară se ferește de câteva decenii bune), poezia se constituie, la Drăgoi, drept confesiune mascată; la Nițescu, scriitura nu e altceva decât ocazia de a dispărea în spatele limbajului ce îl structurează (și exemplele ar putea continua).

Între toate aceste opțiuni, Dósa ajunge să dramatizeze tocmai practicile și mecanismele prin care subiectul alege (mai mult sau mai puțin conștient) să acționeze. Cu alte cuvinte, poetul își poartă „masca” prin diverse conjuncturi—și o face cu o luciditate și un masochism ieșite din comun—doar pentru a deconstrui pliurile sociale ale individualității. Deși poezia sa riscă să devină pretextul examinării anumitor dispoziții, el expune totuși variațiile și limitele intra-subiectivității cu ironie și subtilitate, instituind un cadru de reflecție extrem de maleabil. În locul efuziunilor infailibile, poetul livrează demonstrații vituperante prin care surprinde bizarerii contextuale: „în semiobscuritatea pub-ului/ unde cei mai mulți tremură de nerăbdare/ ca alcoolul să-și facă efectul”. În consecință, pentru Dósa, poezia nu e o tehnică a înstrăinării, ci, dimpotrivă, un procedeu desprins din registrul familiarizării. Lucrul acesta e, poate, mult mai evident în American Experience, însă el n-a încetat să-i ghideze niciodată activitatea. Negociindu-și funcțiile pe care ar trebui să le joace în raport cu anumite obiecte, persoane sau evenimente, discursul liric devine o formă de cunoaștere (mathesis particularis). Lumea îi apare, deci, ca un complex sistem semiotic ce trebuie constant interpretat. Iată de ce, citind versurile lui Dósa, ai mereu senzația că ar trebui caracterizate nu atât elementele poeticii sale, cât condițiile lor de producție.

Prin raționamente detașate, poetul compune pasteluri spectrale în care virtualitatea paradigmatică a coordonatelor existențiale mimează structura logică a tehnologiilor și a interfețelor rețelare: „viteza constantă a mașinilor/ pe căile de acces spre oraș/ portbagajul încărcat luminile roșii/ spun că e totuși ceva cald aici/ o bulă de ceară activă în lampa cu lavă”. Simboluri ale moderației cu amplitudini idiosincrasice, imaginile lui Dósa au avut mereu ceva din dezolarea și splendoarea peisajelor lui Hopper. Poate nu e, așadar, într-atât de surprinzător că autorul amână mereu descărcările afective, propunând o lentă, însă crucială, indigenizare a noilor raporturi mediatice. Vestea și mai bună e că, dacă viața e programabilă, codul din spatele ei se dovedește a fi la fel de maleabil. Altfel spus, formula ontologică, dacă vreți („structura zilei”, cum îi place poetului să spună), poate fi rescrisă în limbajul limpede al poeziei: „cineva stabilește din setări/ nivelul de reproșuri/ când faci asta cu mâna ta/ n-ai cum să ai remușcări”. Literatura devine, pentru a folosi sintagma unui Burke, un soi de „equipment for living”. Deși se revendică de la aceeași tehno-cultură, metoda practicată de Dósa nu împarte (aproape) nimic cu stilistica ambientală. Mai adecvată pare a fi, în acest caz, eticheta hiper-realismului, tocmai fiindcă aceasta sintetizează majoritatea resorturilor estetice pe care autorul le utilizează. Despre acestea vorbesc în continuare.

Patru sunt tipurile de discurs ce-și negociază constant limitele în ansamblul textelor semnate de Dósa: metaforic, narativ, abstract și fantastic (cel din urmă având următoarele nuanțe – suprarealist, absurd, oniric). Ele capătă, pe rând ori în diverse combinații, o oarecare întâietate, astfel încât fiecare volum pare să-și fi însușit un anume mod de verbalizare. Spre deosebire de placheta de debut (unde metaforicul domina), ultima publicație relevă un balans aproape ideal între abstracțiune și narativizare, punctat fiind de foarte puține elemente absurd-suprarealiste. Radicalismul experimental practicat în Nada, de pildă, își intră acum pe propriul făgaș, ca să zic așa, tocmai prin alegerea inspirată de a-și fi limitat tehnicile de construcție. Remarcabilă e, în acest sens, ambiția de a compune un set întreg de „listicles” (poeme-enumerații): „clopoței și incantații chimice/ în coșul pieptului// mulțumire/ gratitudine/ extaziere”. Mergând mai departe, aș zice că senzația de picaresc e și ea nelipsită, tocmai fiindcă interioritatea (liniștea) pare să conțină o reflecție metonimică a lumii înconjurătoare (domeniul luptei).

De reținut, în continuare, că niciunul din colegii săi n-a publicat strofe mai apte să surprindă esența marmorată a ideologiei neo-liberale decât acestea în care, bricolând autobiografismul și minimalismul, adevăratul băiat de aur propune o falsă celebrare a vieții de noapte: „ți-e rău vrei mai mult/ din aer vrei mai mult/ și din soare zone întinse/ de senzitivitate peste/ plaje în zori rave party/ pe insule”. Deloc lipsită de interes e, apoi, observația conform căreia volumul se impune—epicureic vorbind—printr-o ambiguă resemantizare a culturii disco (o dezvrăjire a euforiei): „nici voi nu știți ce faceți,/ amestecați substanțe, scoateți duhuri,/ orga de lumini disco îl ridică”. Nu e, totuși, suficient să spunem că, deși proiectează granulația ambiției și grandilocvența tăcerii, poetul își subminează proiectele prin adoptarea unor atitudini ludic-sapiențiale. Să spunem mai bine că intersecția planurilor trădează incapacitatea comunicării autentice (iată încă un clișeu). Într-un soi de tur de forță cioranian, poetul procedează, cum sugeram, la demitizarea adolescenței și a simbolurilor ei: „facem din noapte zi după zi/ ne rotim în jurul/ flăcării fake din viscere./ Și nu iese niciodată scânteie/ atunci când ni se ating pubisurile de manechine”. Dacă estetica digitală se găsește deja într-o fază organică („două fructe din pixeli răcoroși”), umanul pare a fi la rândul lui automatizat: „corpul tău strigă da/ corpul tău n-are strategie/ corpul tău transmite/ atenție pericol de rateu”.

Nu de condamnarea unor acțiuni iluzorii e vorba aici, ci de revelarea absurdului anumitor convenții inter-relaționale: „un aspect de structurare a vieții/ este existența unui loc unde oamenii să meargă/ când consideră că rolul/ nu li se potrivește momentan”. Nici de resemnare, ci de acceptarea serendipității: „direcția vântului coincide/ cu direcția avioanelor/ și eu merg în aceeași direcție”. Primul volum încadra, cum aminteam, o critică a „întreprinderilor multinaționale”, însă Dósa ajunge acum să extragă, sardonic, sublimul dezvoltării capitaliste: „ce ar mai putea diminua energia începutului/ în scânteierea de neon și sticlă/ a marilor orașe?”. Nu e deloc de mirare că un silențios filon moral își face apariția. Explorând breșele din carcasa timpului, semnele vieții sunt reduse la o serie aleatorie de sunete și culori, iar estomparea contrastelor și a contradicțiilor de orice fel ajunge să contureze o superbă elegie. Într-un soi de farsă tragică, misticismul e uneori drapat în naturalismul descrierilor banale, iar metrica rostirii colocviale e inserată în spațiul pitoresc „dintre stimul și emoție”.

Estetismul rafinat e doar în parte responsabil de calitatea publicației, căci cultul formei merge mână în mână cu ghetoizarea discursului (chiar și atunci când scrie despre ireversibilitatea destinului). Fiind mult mai atent la selecțiile textuale pe care le face, cartea devine ea însăși o încercare de a distinge evenimentele valoroase de cele mai puțin relevante sau de a stabiliza ecuația ce are să astâmpere vertijul existențial. Fapt rar întâlnit (mai ales într-o apariție ce nu abuzează de perversitatea formelor fixe), conținutul ajunge să colaboreze cu expresia, astfel încât fiecare pagină construiește atât un mic zigurat al decenței, cât și un tabernacul al indeciziei. Având o oarecare alonjă intelectuală, poezia sa cartografiază segmente lingvistice în surdina narcisismului. Obscurele (și foarte puținele) referințe livrești, observațiile reci și calculate marchează indecidibilitatea diferenței pe care mizează. Cronică a inadaptabilității, cartea—făcută parcă din sticlă și oțel—oscilează pe granița subțire dintre fantastic și icastic, prezentându-se ca o sărbătoare a problemelor, a fricilor și a micilor anxietăți psiho-sociale („eram la un party pe canapele/ fetele dădeau nervos din umeri/ băieții nu știau ce să mai întrebe/ băgam bere după bere/ așteptând să se întâmple ceva”), dar și ca o critică, în același timp, extrem de ingenioasă, a practicilor noastre habituale.

Aș încheia spunând că, în epoca globalizării digitale, industrializarea tehnologică a afectelor și a comunicării a condus la dezvoltarea unor estetici rețelare. Avangardele new-media (experimentele scriiturii conceptuale, ca să dau un singur exemplu) au împins mitologia literară într-o zonă a post-conținutului. De remarcat și faptul că poezia română actuală a ocolit (sau poate pur și simplu n-a asimilat) etapele prin care a trecut cea americană odată cu contestarea reprezentanților mișcării „L=A=N=G=U=A=G=E”. Aflat, ideatic vorbind, în amurgul exercițiilor post-structuraliste, metamodernismul rămâne, ce-i drept, un fenomen autohtonizat și, totodată, diluat. Pe scurt, lirica extrem-contemporană e—pentru a schița o analogie grăitoare—la fel de circumspectă față de inovațiile revoluției digitale (și de procedeele celor din sfera unui K. Goldsmith) cum fusese, la mijlocul anilor ’60, critica literară românească față de descoperirile teoriei franceze. Mai potrivit ar fi să spunem că, fără a defini, horribile dictu, un soi de Weltanschauung, „www”-ul constituie și alimentează, mai curând, ceea ce Raymond Williams descrisese ca fiind „a structure of feeling”.

Refrene rave, idile digitale, colaje pulp, cadențe polimorfe și inflexiuni șamanice: această fulminantă hibriditate va constitui—sunt convins—o adevărată provocare pentru cei implicați în dezbaterea actuală privind dezvoltările paradigmatice ale poeziei extrem-contemporane, la fel cum adevăratul băiat de aur va deveni—sunt la fel de sigur—încă unul din pilonii de susținere ai metamodernismului poetic românesc.

Cuprins:

Portret: Romulus Bucur
Poezie: Anne Carson (în traducerea Teodorei Coman), Lea Goldberg (traducere de Naum Lider), Alejandro Jodorowsky (în traducerea Ligiei Keșișian), Constantin Abăluță, Arvis Viguls (în traducerea lui Andrei Dósa), Dumitru Crudu, Ardiana Șala Priștina (în traducerea lui Ardian-Christian Kuciuk), Diana Geacăr, Don Paterson (traducere de Vlad Pojoga), Edwin Morgan (traducere de Cătălina Stanislav), Jacek Dehnel (traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu), Moni Stănilă, Lloyd Schwartz (în traducerea lui Tiberiu Neacșu), Gelu Diaconu, Arthur Rimbaud (în românește de Octavian Soviany), Kirill Medvedev (în traducerea Dianei Iepure), Angelica Stan, Závada Péter (tradus de Mihók Tamás), Raluca Ialomițeanu, Kim Addonizio (traducere de Paul Vinicius), Nicolae Silade, Floarea Țuțuianu, Eugene Ostashevsky (tradus de Florin Bican), Aleš Mustar (în traducerea Paulei Braga), Mia Axelsson (traducere de Livia Ștefan), Iman Mohammed (în traducerea Sînzianei Șipoș), Emma Warg (traducere de Krista Szöcs), patru poeți indonezieni în traducerea Adelinei Luft: Sutardji Calzoum Bachri, Sapardi Djoko Damono, Widji Thukul, Afrizal Malna.
Manifest: Gerrit Kouwenaar, „Poezia este realitate” (traducere de Andrei Anastasescu, cu o introducere de Jan H. Mysjkin), „Necivilizație” (manifestul Proiectului Dark Mountain, în traducerea lui Mihnea Bâlici).
Proză: Kurt Vonnegut („Te stinge, candelă de-o clipă”, în traducerea lui Claudiu Komartin), Sorin Delaskela („Straturi polimerice”), Radu Vancu (fragment de roman).
Eseu: Harold Pinter, „Artă, adevăr și politică” (traducere de Lia Boangiu), Dubravka Ugrešić, „De ce iubim filmele cu maimuțe” (în traducerea lui Andrei Dósa), Anastasia Gavrilovici („Forugh Farrokhzād – dincolo de radioactivitatea istorică”), Daniela Luca („Scrisul-manifest, Realul-caleidoscop și Poemul-vis la Roberto Bolaño”)
Cronici: Grațiela Benga despre Dar noi suntem oameni obișnuiți (2017) de Diana Geacăr; Teodora Coman despre Enciclopedia lucrurilor uitate (2016) de Gökçenur Ç.; Șerban Axinte despre Opere I. Poezia antumă (2011) de B. Fundoianu; Rita Chirian despre Borderline (2017) de Ana Dragu; Alex Ciorogar despre adevăratul băiat de aur (2017) de Andrei Dósa; Marius Conkan despre O sută și una de poezii (2017) de Nichita Stănescu, o antologie de Corin Braga.
Note: Claudiu Komartin despre Ţinutul negru (2015) de Marko Pogačar și Când te strici (2017) de Krusovszky Dénes.
Interviu: Erkut Tokman în dialog cu Adonis; Anastasia Gavrilovici în dialog cu Gökçenur Ç.
Film: Camelia Toma despre „Poesía sin fin” (2016) de Alejandro Jodorowsky; Diana Marincu despre „In Praise of Nothing” (2017) de Boris Mitić.
Prezențe. Autori români în traduceri străine: Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, Assedegats. Dos poetes transsilvans (AdiA Edicions, 2016); Magda Cârneci, A Deafening Silence (Shearsman Books, 2017); Ana Blandiana, Moja ojczyzna A4 | Patria mea A4 (słowo/obraz terytoria, 2015).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s