Informed Naivety

Informed Naivety

Vlad Drăgoi, Sergio Leone, Editura Charmides, Bistrița, 2017.

11219456_1072004882827676_5178160471053595983_nOn or about December 2010, human character changed. Sau cel puțin modul în care poezia română îl reflectă. Pentru cei care nu i-au urmărit cu atenție evoluția, Vlad Drăgoi se află doar la cea de-a treia carte. La fel cum cei care nu-i cunosc debutul se vor fi arătat surprinși să constante această transformare a esteticii celui care, în 2013, transcria efectele pe care recuzita slash & splatter o reproducea nu pe marile ecrane, ci în limitele paginii tipărite. Tehnic vorbind, Drăgoi se întoarce la mecanismele debutului (Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, editura Lumen, Iași, 2009), iar registrul – preluat din Eschiva (Cartea Românească, 2015) – prelungește lamentația neo-anacreontică din Elsa.

Așa cum bine arată Corina Croitoru, ironia etică a fost găzduită, în postbelic, de poezia narativă. Într-o oarecare măsură, demonstrația mea vine în prelungirea acestei observații și arată că, odată cu reprezentanții metamodernismului poetic românesc, ironia nu mai funcționează în sensul unei angajări politice, așa cum se întâmpla încă la nouăzeciști și douămiiști, ci, dimpotrivă, într-o extrem de subtilă, chiar dacă paradoxală, încercare de redistribuire a accentelor ironice pe teritoriul afectivității. Paradoxală fiindcă efectul liric e produs, în acest caz, tot cu ajutorul unor instrumente epice și tot în sens ideologic. Foarte important însă de notat că – și în asta constă specificitatea paradigmei actuale – aceasta reprezintă doar una din multiplele variante prin care poezia extrem-contemporană și-a propus, se pare, să înnoiască discursul literar fără să-l revoluționeze. La capătul opus, de pildă, se află retorica discreției, acolo unde se situează, bunăoară, Alex Cosmescu ori Sebastian Big (nici de aici nu lipsește ironia). Întorcându-ne însă la Drăgoi, cel mai tranzitiv dintre postumani, putem să afirmăm, fără teama de a greși, că lirismul post-ironic de care dă dovadă reprezintă tocmai esența noii sincerități.

Din cauza moștenirii aristoteliene, lirica nu a primit atenția cuvenită decât în epoca romantică, atunci când vocea interioară devenise, pe culmile individualismului, un obiect demn de reprezentare. Pentru a trece drept literatură „serioasă”, poezia lirică a fost nevoită să se constituie, mai întâi, ca imitația unei experiențe subiective. Acest model, așa cum convingător demonstrează Jonathan Culler, a fost înlocuit de un altul care (mai ales în spațiul anglo-saxon) definește liricul drept transcrierea acțiunilor unui vorbitor ficțional. Niciunul dintre aceste modele nu e însă suficient de adecvat pentru a discuta „scriitura” pe care Vlad Drăgoi o utilizează în Sergio Leone. Abandonând, așadar, atât modelul mimetic, cât și cel al monologului dramatic, voi apela, în continuare, la o serie de explicații extrase, culmea, din sfera retoricii narative, tocmai fiindcă textele lui Drăgoi sunt scrise, între altele, și pentru a fi recitate.

Dimensiunea performativ-retorică a poeziei actuale funcționează ca o formă de încorsetare a proliferării semantice pe care postmodernismul o dezlănțuise asupra practicilor interpretative și a scriiturii literare deopotrivă. O întoarcere a subiectului și a eticii în cadrul literaturii extrem-contemporane constituie, așadar, doar una din reacțiile pe care proiectele actuale le-au produs în raport cu deconstrucția textuală și relativismul teoretizant. Cu o seducătoare formalitate narativă, rândurile lui Drăgoi reproduc dicțiunea lucidă specifică strofelor pindarice (construcții extravangate). În acest sens, Sergio Leone constituie un mix excelent de vigoare și simplitate în „lirism”, o formulă pe care majoritatea cititorilor o așteptau de la un autor care mizează pe autenticitate. Pe de altă parte, evocarea și reflecția, liricul și evenimențialul reprezintă segmente decupate suficient de arbitrar din aceeași lungă rostire în care observația minuțioasă și suplețea ideologică, aforismul și cinismul nu vor putea fi niciodată separate în mod conștiincios. Reușita cea mare a textelor sale constă tocmai în închegarea acestor fragmente discursive într-un soi de continuum literar ce plutește – la limita dintre lirică și narațiune – pe suprafața poeziei.

17499383_1463777160308099_4081735370340847483_nO manieră pasiv-agresivă caracterizează, de pildă, derularea memoriei involuntare: în toiul unei discuții suficient de serioase despre fericire, Drăgoi găsește ocazia perfectă de a fanda brusc și de a lovi, de pildă, în alegerile deontologice ale unei profesoare de gimnaziu. Scriind un soi de poezie conversațională, poetul demonstrează că poate glosa pe marginea oricărei teme (grave ori mai puțin semnificative). Nu că această tehnică ar fi vreodată folosită în mod iresponsabil. Ba chiar dimpotrivă. Lejeritatea e numai o chestiune de suprafață. Greșesc, așadar, cei care-l acuză pe Drăgoi de frivolitate: el doar pare, în buna tradiție searliană, că reproduce discursul unui diletant, iar zonele în care meditațiile sale par să atingă sfera unor adevăruri general-penibile sunt, în fapt, dintre cele mai ironice cu putință. Ele trebuie citite, deci, printr-o lupă relativă. Sentințele sale morale funcționează, în cel mai bun caz, metonimic. Aș zice chiar că anumite rânduri sunt redate – în ciuda înaltei tensiuni ideologice a contextelor în care sunt inserate – numai pentru dimensiunea estetică a afirmațiilor pe care le conțin. De la șlapul care-i cade din picior la angoasele capitaliste, Drăgoi se arată la fel de pătimaș în spirit, iar frazele, deși întortocheate, sunt atent controlate, la fel cum „concluziile”-i sunt formulate pe cât de poetic, pe atât de limpede.

Cel mai puțin livresc dintre metamoderniști, Drăgoi abuzează, în schimb, de ceea ce aș numi „ekphrasis mediatic”. Textualitatea nu mai acoperă, la Drăgoi, nici istoria literaturii și nici măcar realul, ci noile „mitologii” digitale (filme, jocuri video, platforme rețelare), așa cum se întâmplă uneori și la Nițescu. Prin ekphrasis, Drăgoi subliniază „metodele” prin care poezia mai poate să vorbească despre propria ei funcție socială („o să fac referire tot la o postare/ de pe fb, care de data asta n-o să fie rușinoasă, ci chiar legată de poezie, postarea fiind a lui radu andriescu […] în poezie trebuie să spui tot adevărul dar oblic”). Cu meta-comentarii ironice și hiperbolice, discursul din Sergio Leone devine simptomatic pentru felul în care limbajul poate să creeze ritual din absolut orice. Mai mult, volumul devine paradigmatic și pentru felul în care convenția liricii dramatizează dimensiunea performativă a limbajului, fiindcă, deși subliniază – uneori cu ostentație – semnificația anecdotelor relatate, poezia sa nu alunecă niciodată în alegoric ori kitsch.

Revenind însă la utilizarea unor concepte din sfera naratologiei retorice, aș zice că e foarte important să distingem între autorul empiric (Vlad Drăgoi în carne și oase), pe de o parte, și cel implicit, pe de alta (poetul care povestește cele șapte întâmplări), fiindcă distanța ideologic-principială dintre cei doi va determina morfologia și procesualitatea narațiunii necreditabile utilizate aici. Iată de ce tipologia naratorului necreditabil trebuie identificată plecând de la examinarea funcțiilor pe care naratorul le îndeplinește (idei preluate de la James Phelan și M.P. Martin): a. raportează anumite lucruri despre evenimente, stări și personaje („e un arțar la poalele dealurilor care sunt lipite/ de codlea la sud, în care în generală obișnuiam să/ ne urcăm și să petrecem timp liniștit și de calitate”); b. evaluează aceste personaje, stări și evenimente („sergio leone, îți place să înoți, mie îmi place mai mult/ să plutesc”); c. interpretează stări, evenimente și personaje („am pățit mai demult o întâmplare care acum mi-a/ revenit cu însemnătate nouă în minte”). Fiecare dintre aceste funcții acționează în baza unei singure axe comunicative. Putem vorbi, în consecință, despre raportarea necreditabilă (pe axa faptelor și a evenimentelor), despre evaluarea necreditabilă (pe axa eticii axiologice) și, în sfârșit, despre interpretarea necreditabilă (pe axa cunoașterii și a percepției). Cititorul nu poate decât să respingă ori să completeze atitudinile și viziunile naratorului necreditabil.

vlad-dragoi-metode-poezieMai putem discuta, apoi, despre câteva categorii ce compun ansamblul narațiunii necreditabile (tipologia e preluată, de această dată, de la Robyn Warhol): dis-narat (ceva ce nu s-a întâmplat, dar s-ar fi putut întâmpla – „îmi vine și mie/ să-l întrerup și să-i spun pe jumate ironic, pe jumate/ serios, sau la început ironic, dar în cele din urmă foarte/ serios, bine bălăcene, du-te tu unde vrei în elveția”), ne-narat (s-a întâmplat, dar nu poate fi povestit – „unde rămîn apa/ și copacii și apusul, și prietenii și școala, poezia și fructele alea/ desenate fain și puse în panere. și mă tot gîndesc așa și pînă/ la urmă mă întristez rău, pt că știu că toate astea chiar nu rămîn. nicăieri, și că cruzimea domină prin ere”), sub-narat (e luat de bun și nu merită povestit – „și se făcuse între noi/ un fel de relație din aceea cum se face între gameri”), supra-narat (ceea ce e inefabil – „și iată iată iată lumea asta în care eram la flanco/ jucînd cumpătarea, dar triști pe dinăuntru, eu și cu o/ fată. dar ce mai contează acum, cînd pe pămînt nu/ ai ce să faci așa de multe, decît să stai dacă se poate/ cu băieții în juru la un foc, și să ai grijă să nu-ți intre/ prea mult în ochi săgețile de fum”), anti-narat (ceea ce convențiile sociale consideră inadecvat pentru a fi povestit – „pentru că ce om civilizat și alb vrea să se/ bage în cearta a doi țigani nervoși”, „acum jur că instant mi s-a limpezit în minte/ poziția pe care trebuie s-o iau, și dacă aș fi avut mai mult curaj,/ cu siguranță că aș fi sărit în apărarea țiganului și i-aș fi zis țigane,/ nu băga în seamă ce zice ăsta, tu fii liniștit, vezi-ți de treabă/ și fă raliu în continuare, fă țigane raliu pe coridoarele din/ mall, că zilele ai văzut și tu cum sunt, mai mult rele decît bune”), para-narat (ceea ce convențiile formale consideră a fi de nepovestit – „ca să închei poetic/ aș face cumva o parafrază la un cîntec drag mie, și chiar/ dacă nu e total cuvîntarea mea, eu tot vreau s-o spun, că dacă nu spun simt că mi se balonează mintea în cap, dacă/ ar fi deci să-l văd iar i-aș zice că bunicule pot să-ți zic sigur/ că dragostea mea pentru tine va fi încă puternică, va fi acolo/ sus, numai după ce băieții de vară departe se vor fi dus”).

Mergând mai departe, trebuie menționat și că narațiunea auctorială (comentariul poetic) definește o ipostază retorică pe care scriitorul o adoptă în raport cu cititorii. Înțeleasă ca strategie retorică, e ușor de văzut de ce narațiunea auctorială imită logica producției textuale. De ce, cu alte cuvinte, comentariul auctorial nu produce un anumit tip de instanță ficțională (sau nu doar asta), ci, mai curând, un anumit performance auctorial. Poezia se transformă într-un soi de platformă socială în care cei implicați pot discuta, în mod indirect, despre relevanța etico-morală a practicilor literare, pe de o parte, dar și despre implicațiile problemelor tematizate, pe de alta. Ceea ce se negociază e nu atât interpretarea, cât relevanța sau uzanța gestului literar în raport cu spațiul public. Comentariul auctorial trimite uneori, pentru a da un singur exemplu, spre anumite zone ale discursului public cu mai multă relevanță ori greutate socială pentru a-și impune, în acest fel, propria autoritate și valoare (aluzia la filme pe care o face aproape mereu).

Aș zice, apoi, că resurgența comentariului auctorial în poezia actuală reprezintă o tehnică metamodernă sau o reacție, dacă vreți, a scriitorilor față de declinul autorității sociale a liricii contemporane. Comentariul auctorial prelungește capacitatea discursului poetic de a rezona în spațiul extra-literar, influențat fiind de statutul actual al culturii. El devine una din tacticile prin care poezia își renegociază rolul în ansamblul practicilor existențiale. Socialul nu mai e acum criticat, ci mereu depeizat în vederea ranforsării relevanței practicii poetice.

Rușine, stânjeneală, jenă: iată cum puterea rândurilor sale vine, între altele, și din abilitatea de a cupla o întreagă paletă de nuanțe afective unor situații existențiale și mize ideologice suficient de aleatorii. Drăgoi valorifică stângăcia sentimentalismului și nostalgia unor timpuri lipsite de morala celor adulți, explorând jocul aparențelor mistificatoare sau importanța construcțiilor falsificatoare. Poetul nu are însă nevoie de mari evenimente pentru a conferi meditațiilor sale o oarecare greutate. Sigur, autoironia e mereu planificată – oricât de involuntare sau naturale ar putea trece – însă niciuna din construcțiile sale nu lasă senzația de artificios. Și asta tocmai pentru că Drăgoi nu reprezintă pur și simplu acțiuni, ci evocă, mai degrabă, sentimente mai mult sau mai puțin emoționante ori șocante și o face, perfid, folosind instrumentele retoricii narative. Poltronerie autoironică, volumul rămâne remarcabil nu doar prin stilistica absolut molipsitoare, ci și prin încărcătura morală a tematicilor, vocea lui Drăgoi semnalând, cum ziceam, atât un ethical statement, cât și o poetică inconfundabilă.

De cele mai multe ori, experimentul formal radical denotă o criză generică. Aflându-se într-o stare de recesiune, apariția (sau re-apariția) narațiunii auctoriale în poezie reprezintă o încercare de a restabili, repet, autoritatea literaturii.  Ceea ce înseamnă că Drăgoi, deși în aparență mai puțin inovativ în formulă decât Florentin Popa ori Cosmina Moroșan, de pildă, devine, pe repede înainte, poetul cel mai angajat din cadrul metamodernismului poetic românesc.

Nu e vorba însă de o angajare similară celor din generația 2000 (făcută, adică, pe calapodul avangardelor istorice), ci una care marchează nașterea unei adevărate dezbateri intelectuale privind puterea și responsabilitatea formelor poetice în epoca globalizării digitale.

(Text publicat în Revista Tribuna).

34642468._UY1264_SS1264_

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s