Alexandru Matei, mitologii douămiiste

Orice altceva v-aș mai putea spune despre el, trebuie să mărturisesc din capul locului că Alexandru Matei rămâne barthologul meu preferat. Pentru că singurul de la noi. E, totodată, unicul specialist român care figurează pe lista internațională a cercetătorilor dedicați și consacrați subiectului respectiv, listă atent întocmită acum trei ani de Claude Coste cu ocazia sărbătoririi centenarului Barthes („État Présent” în French Studies, vol. LXIX, nr. 3). E straniu, în aceste condiții, faptul că cele mai bune pasaje ale noului său volum rămân tocmai acelea în care, deși partizan cauzei barthiene, autorul se arată, metodologic vorbind, a fi total infidel și indiferent maestrului său, luând, ca să zic așa, partea picardienilor. Având, deci, acces la Fondul Barthes de la BNF (o serie de manuscrise din anii ’40) și, totodată, norocul de a-l fi cunoscut pe Alexandru Lupescu, „partenerul de o viață al regizorului Petre Sirin, la rândul său cel mai bun prieten român al tânărului” Barthes, autorul propune o cercetare a mediului cultural românesc din perioada comunismului (vă las să descoperiți, pe cont propriu, copioasele exemple, cum ar fi cel despre „populația clitoridiană”). Mai puțin belicoasă, argumentația sa se dovedește, în aceste momente, mult mai limpede, chiar dacă mai reținută (jovial-colocvial-metaforică în rest). Și asta tocmai datorită instrumentarului și strategiilor de lectură utilizate.

De reținut, în acest sens, inițiativa unei noi periodizări a operei barthiene: o serie de inedite, scrie Matei, ar constitui o așa-zisă literatură de sertar. Nu zic, descoperirea e într-adevăr valoroasă, mai ales din unghi documentar, însă interesant ar fi fost să vedem cum aceste texte pot fi (sau nu) legate de ipostaza unui Barthes non-structuralist, fiindcă, așa cum bine notează, „numele lui Barthes este tot mai puțin legat de cel odios al «structuralismului» și al teoriei literare dure din anii 1960, și tot mai mult asociat cu o întreprindere scripturală și umorală” care „anunță eșecul teoriei literare ca avatar al retoricii în plină eră mediatică”. Adică să-l vedem la treabă nu numai pe arhivist, ci și pe exeget. În treacăt și în dauna acestui spirit pozitivist fie spus, „Moartea autorului” apăruse, inițial, în 1967, în revista americană Aspen, nu în 1968, așa cum susține în schimb A. Matei („scriind acest text pentru o revistă obscură – Manteia -, și-a înlesnit moartea. Pentru cine nu-l știe pe Barthes decât din acest text, tipic post-1968, în care el vede aievea cea mai mare, cea mai grandioasă utopie a tuturor timpurilor, utopia morală”). Observația e importantă fiindcă limitează interpretarea și îndepărtează eroarea. Barthes scrisese faimosul eseu la comandă, dacă vreți, iar contextul era cu totul altul (nicidecum cel revoluționar-utopic al momentului mai ’68 – se împlinesc, apropo, 50 de ani). Are, totuși, dreptate atunci când amintește că textele lui Barthes (inedite ori ba) pot fi citite, în schimb, dintr-o perspectivă etică.

Pilda e revelatoare și în cazul textelor bucureștene care nu pot fi interogate, cum ziceam, nici printr-o grilă structuralistă, nici ca fundamentul unor atitudini politice. Lepădându-i, deci, atât aura de teoretician pur și dur (postmodern ori antimodern), cât și cea de gânditor politic, cariera lui Barthes devine, paradoxal, hârtia de turnesol prin care Alexandru Matei măsoară, în fapt, nu morfologia gândirii incipiente a intelectualului francez, ci evoluția paradigmelor culturale actuale: post-postmodernul pentru câțiva teoreticieni americani, non-filosofia pentru Laruelle, post-romanticul pentru Todorov, post-umanul pentru Braidotti ori post-prometeicul pentru Latour. Alături de ultimul Foucault, Barthes devine, slow but steady, unul din predecesorii turnurii afective (pe linia Evei Sedgwick, să zicem). Din nefericire însă, întrebarea la care tânărul cercetător nu reușește să răspundă e tocmai cea care pare să fi motivat întregul demers: care e raportul, adică, dintre experiența românească a lui Roland Barthes și cariera sa și, mai important, cum ar putea influența re-evaluarea acestei experiențe procesul de cartografiere a tipologiilor și al paradigmelor criticii literare românești? Notează, e adevărat, că „experiența românească din 1947-1949 i-a motivat interesul pentru semiologie și pentru ideologia disimulată în orice text public, ca și pentru prezența Puterii în orice discurs instituțional”, dar îi scapă tocmai investigarea modului în care episodul ar fi putut acționa, dacă vreți, ca un soi de cauză eficientă în acest sens.

Moment în care aș deschide o paranteză. Printr-o serie puțin sau deloc sistematică de eforturi, o mică parte a criticii 2000-iste reușește să livreze ceea ce studiilor literare românești le lipsea de ceva vreme – puse cap la cap, publicațiile apărute în ultimii zece ani alcătuiesc o adevărată istorie a criticii autohtone. Astfel, Andrei Terian livrează volumul „Teorii, metode și strategii de lectură în critica și istoriografia literară românească”, acoperind etapa pre-modernă a criticii literare românești. Tot el oferă  monografia „G. Călinescu. A cincea esență”, iar Alex Goldiș și Adriana Stan discută, apoi, prin „Critica în tranșee”, respectiv „Bastionul lingvistic” perioada post-belică a exegezei noastre. Aș adăuga aici și volumul „Sincronizarea criticii româneşti postbelice”, semnat de același Goldiș. De reținut, în sfârșit, cele două antologii de critică literară românească îngrijite de Terian.

Trebuie notat, în acest sens, că, cel puțin prima parte a „mitologiilor românești”, apare, suficient de bizar, ca un soi de modestă contribuție adusă eforturilor deja menționate (sau o deconstrucție la mâna a doua, dacă pot să zic așa): iată-l pe Alexandru Matei admițând, de pildă, că „unul dintre motive, care merită un studiu detaliat, este explicitat de o excelentă lucrare a lui Alex Goldiș” sau că „Alex Goldiș, dar și Andrei Terian […] fac, în două dintre cele mai bune cărți despre literatură apărute în ultimele decenii în România, o radiografie a adecvării discursului critic românesc din anii 1960-1980, nu «la obiect»-ul operelor literare comentate, ci la mizele discursurilor critice occidentale la care discursul critic românesc din epocă se branșează” ori că „Alex Goldiș vede foarte bine conservatorismul criticilor români din anii 1960”, la fel cum „Alex Goldiș arată limpede – și este primul care o face” sau, în altă parte, că „volumul de debut al lui Nicolae Manolescu despre care vorbește Alex Goldiș” ori „lectura paginilor consacrate de Alex Goldiș ,afinităților picardiene» ale criticii românești post-1960 este edificatoare” sau „studiile care documentează această perioadă […] au dreptate să lege deschiderea culturală de desovietizare: o face și Alex Goldiș” și, în fine, „comparația este comentată cu acuitate de Andrei Terian în masivul său tom despre Călinescu”. (exemplele ar putea continua).

Păcat doar că un eseu care ar fi putut să compună – în mod sistematic – dosarul receptării românești a operei lui Roland Barthes se dovedește a fi nici mai mult, nici mai puțin decât cronica ditirambică a receptării discursului critic douămiist, pe de o parte, și parafraza unor informații relativ inedite, pe de alta. Ceea ce ar fi trebuit să constituie, deci, o examinare a modului în care critica românească metabolizase (sau nu) efervescența gândirii și a practicilor barthiene sau, totodată, o investigație a felului în care societatea autohtonă influențase acțiunile și reflecțiile autorului francez, devine un necredibatil barometru al gradului în care critica recentă a reușit să rezolve (ori ba) aceste probleme. Încurcătura cea mai mare o constituie însă, dincolo de anumite afirmații discutabile, precum cea conform căreia Romul Munteanu apare drept „unul dintre cei mai buni teoreticieni literari din România socialistă”, faptul că întreaga istorie a criticii românești e tendențios împărțită – excepții există, firește – în două tabere: cei de dinainte de ’89 care nu-l prea înțeleg pe Barthes (contextul și retardul societății românești nu le permite acestora o profundă înțelegere) și cei de după, cei care sesizează subtilitățile subversive și pozițiile ideologice paradoxale ale scriiturii sale (unde distanța post-teoretică se dovedește superioară).

Deși teoria actorului-rețea a fost vehement criticată de către adepții așa-numitei „ecology of knowledge”, autorul are meritul de a descoperi, într-unul din textele lui Barthes (unul din 1973), ființa, omul, obiectele, suportul, instrumentele, substanțele, cărțile și discursul ce constituie elementele unei credibile rețele literare. Același text din 1973, „Variațiuni despre scriitură”, arată cercetătorul român în continuare, ar putea fi citit ca un real punct de cotitură în cariera intelectualului francez. Greu de contrazis atunci când scrie că e vorba de o bornă ce semnalizează sfârșitul, cum aminteam deja, al teoriei literare ca discurs întemeietor, cercetătorul se înșală descoperind aici semnele unei salvatoare antropologii culturale, fiindcă nu ține cont de dimesiunile postumane ale unei asemenea re-evaluări. Și mai ciudat e că, de nicăieri, Alexandru Matei alege să  lovească în hermeneutica literară românească extrem-contemporană unde, zice el, criticul cel mai bun e, în continuare, cel care se ocupă de „relația dintre ideologie și literatură” (vezi, de pildă, noul volum semnat de Mihai Iovănel), adică de niște chestiuni „care-l preocupau pe tânărul Barthes în 1953”. Luptă perversă, fiindcă pe cât de mult valorizează anumite figuri, pe atât de mult pare să le desconsidere pe celelalte. Nemulțumirea e, într-adevăr, vag direcționată ori formulată.

Cu suficiente neajunsuri și scăderi, trei sunt, totuși, tipurile de lectură pe care noul volum semnat de Alexandru Matei ar trebui să le permită. E vorba, întâi de toate, de o lectură afectivă, fiindcă, încă din primele rânduri, demonstrațiile acestei apariții editoriale trădează pasiunea pe care autorul o nutrește față de obiectul investigat. Cartea poate fi citită, în al doilea rând, ca o luptă pervers-subversivă (și, probabil, ineficientă) împotriva criticii românești mainstream (o lectură politică, deci). Ceea ce înseamnă că se constituie, exact așa cum scrie despre opera lui Barthes, ca o lucrare de design, în linia lui Sloterdijk. Și ar mai fi vorba, în cele din urmă, de o lectură simptomatică nu doar în raport cu statutul auto-colonizant/auto-colonizator al intelectualului din est, ci, mai ales, cu întreaga evoluție a teoriei literare occidentale văzută prin prisma relațiilor sale cu periferia minții (vezi întreg sistemul de referințe și/sau comparații pe care îl asamblează de la un cap la altul).

Un volum care, mitologizând discursul critic 2000-ist în defavoarea celui predecembrist, nu face altceva decât să se îndepărteze de analiza deconstructivă a imaginii postbelice, voalând și mai abitir portretul pe care teoria franceză îl dobândise – nu doar prin Barthes – în peisajul autohton al veacului trecut.

roland-barthes-mitologii-romanesti-cover_huge.jpg

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s